Eu nu am sa te las…
Poate sunt prea capos si incapatanat… dar asta-s eu si, nu am sa te las;)
eu nu am sa te las s-ajungi o amintire
privirile-au ramas dovada de iubire,
eu nu am sa te las sa fugi in sus pe un nor
iubirea mi-a ramas iar tu esti singurul calator.
ref: eu nu am sa te las,
sa nu ma lasi nici tu,
eu nu am sa te uit
sa nu ma uiti nici tu.
eu nu am sa te uit si-am sa te cunosc dintr-o
mie
atunci cand mi-ai zambit te-am desenat pe o
hartie,
eu nu am sa te uit si-am sa-ti trimit scrisori
distanta nu-i nimic, e doar un camp de flori.
inchide ochii si-ai sa vezi
ce altfel nu poti vedea,
deschide-ti inima si-ai sa simti
toata iubirea mea….
ref: eu nu am sa te las
sa nu ma lasi nici tu,
eu nu am sa te uit
sa nu ma uiti nici tu.
Martisor
Vine, vine primavara. Primul indiciu? martisorul 
). La multi ani sau cum se mai spune.
Pasapoarte, Apocalipsa, Armaggedon si 666…
In ultima vreme un subiect de actualitate la televiziunile romanesti, mai ales cele gen B1 sau Otv, o constituie pasaportul biometric, implementat si la noi prin HG-ul lui Tariceanu 1566/2008. Mare scandal mare, 1+5=6 de aici 666, semnul Satanei, Bestia, Sfarsitul lumii, Apocalipsa.
Nu sunt de acord cu aceste masuri, si-asa sunt destule metode de verificare a “calatorului”, a “t’ristului” care merge in SUA sau in alte state, verificarea retinei, cozi la vize, acum trebuie sa-mi puna si ADN-ul langa poza. Care este motivul statului? Creste siguranta, siguranta ca eu sunt acea persoana, nu siguranta ca eu nu o sa comit vreo crima. Care sunt obiectiile Bisericii? Delimitarea libertatii oamenilor, acestia sunt primii pasi care un control in care nu o sa pot face un pas fara ca altcineva sa stie, iar apoi ca cineva sa decida daca e sau nu bine si sa ma pedepseasca sau sa ma impiedice, sumbru viitor nu-i asa? ne intoarcem in comunism, sau asistam la aplicarea cartii lui Orwell nu de catre Soceng(comunistii), ci de Statele Libere in frunte cu America, este un lucru periculos, un lucru pe care ar trebui sa facem tot posibilul sa-l evitam, caci daca Biserica are dreptate intrun punct, acela e ca oamenii sunt liberi si au nevoie sa fie liberi, cel putin in societatea occidentala actuala in care ne chinuim sa ne integram.
Punctul cu care nu sunt de acord este dramatizarea peste masura: “pasaportul 666″, semnul satanei, sfarsitul lumii. Daca am sta sa analizam, crestinii stau sub semnul apocalipsei de 2000 de ani, de la apostolul Ioan. De cate ori nu s-a profetit sfarsitul lumii: probabil la fiecare sfarsit de secol: 100, 1000, 1500, 2000. Probabil asa a fost si in timpul celor doua razboaie mondiale, apoi isteria cu anul 2000, cu eclipsa, tsunami din Thailanda, mai este si calendarul mayas din 2012. Eu nu spun ca nu vine sfarsitul lumii, oricum o sa vina, fie ca vrem fie ca nu, fie ca-l pandim sau ca il ignoram. Punctul de plecare al acestui post care s-a lungit deja poate prea mult este o discutie avuta azi cu un prieten care-mi zicea, citez: ce mai misca azi sunt doar niste adolescenti debusolati fara directie si fara idee de ceea ce inseamna viata care au senzatia ca perceptia lor sumbra, intunecata si dezaxata este de fapt profunzimea vietii, BLEAH! sunt zero, ma din pacate, ca sa-mi bag p daca ascult muzica “de calitate” “profunda” din ziua de azi am senzatia ca viata e de cacat, toti oamenii sunt de rahat si ca nu mai are nimeni nicio sansa a se vedea in acest sens toate trupele alea de punk, emo, dark rock sau mai stiu io ce, aiureli! si atentie ca io acuma comentez, poate aiurea, dar comentez si cred ca am dreptate dar o sa vina o vreme cand o sa imi bag picioarele si nu o sa imi mai pese imi vad de viata mea, cu muzica mea, cu cartile mele, cu optimismul si perceptia mea, fuck the rest! zic asta pt ca in sensul meu sunt destui si, la fel ca si mine, o sa isi bage picioarele si uite asa se duce de rapa lumea’va sa zica sfarsitul lumii nu vine nici printr-un meteorit, nici prin razboiul atomic mondial, nici printr-un berbec cu 6 ochi in frunte, nici cutremur etc … el vine prin noi insine. sper numai sa nu prind momentul, iar daca vor prinde copiii mei momentul, macar sa nu sufere prea tare.
.
Nu cred ca are rost sa comentez paragraful de mai sus, o exprimare plastica pentru un adevar tragic, omenirea se autodistruge, nici nu stiu daca mai e incet, dar e sigur. In alta ordine de idei am vazut zilele trecute a nush cat-a oara Armageddon, bun film, emotionant, mai ales finalul, cand Bruce moare ca sa salveze omenirea. Eroul care se sacrifica pentru binele general. Acum sa-mi spuneti cati dintre romanii de pe strada si-ar da viata ca sa salveze omenirea? sa-l salveze pe vecinul care i-a calcat capra cu masina, care are o nevasta mai frumoasa, o masina mai scumpa, sau care este bancher si-i ia casa? Desigur daca vine Apocalipsa biblica nu cred ca o putem inlatura cu 24 de ore inainte ca ea sa loveasca, dar poate ca putem sa facem lumea un loc mai bun, un loc de care sa ne para rau ca ne despartim, sa facem lumea asta rea si imperfecta un loc pentru care cineva ar fi dispus sa-si dea viata ca ceilalti sa traiasca.
Merci ca m-ati ascultat, si pana la Apocalipsa ne auzim maine.
Cautare(continuare…vicii)
A doua zi când se trezi soarele îi bătea în ochi, avea capul greu, dar în razele orbitoare distingea un zâmbet, unul atât de drag, de copil, atât de dulce… și un singur gând îi încolți, ca o certitudine, ca un destin ce nu putea fi mutat: O voi găsi… oriunde ar fi… și ea va fi a mea!… Dar cum? De unde să încep? Apoi îi veni în minte soluția salvatoare, cel puțin așa credea el: Colega ei de apartament… ea ar trebui să știe unde este. Înviorat de această evidență se ridică din pat, își făcu un duș, apoi luă hainele din seara trecută, roșii de sânge, le ascunse într-o boccea, urmând să le dea foc mai târziu… Ar trebui s-o fac acum, cu cât mai repede cu atât mai bine. Își spuse în timp ce îndesa legătura sub podea, apoi se răzgândi, o s-o ia cu el și o să o ducă la groapa de gunoi, acolo o să-i dea foc… Se ridică și plecă gândindu-se la ce avea de făcut. Unde să se duc ma întâi? Să scape de hainele murdare, asta ar fi fost logic, dar apoi… dacă nu a plecat încă? De ce nu m-am gândit la asta mai devreme… poate… și viră cu mașina pe drumul spre casa ei. Ajunse acolo plin de speranță, urcă scările și bătu în poartă… tare, repede… Dă Doamne să fie! Să fie ceva… Ușa se deschise, în poartă era colega ei, așa cum sperase, Vera, era încă buimăcită de somn, cu părul negru, lung ușor încurcat, îl privea ciudat, adormită:
- Vera! strigă el plin de speranță: este aici? Spune-mi… este încă aici, sau cum pot să dau de ea?
- Liniștește-te omule, spune-mi ce s-a întâmplat, ce cauți?
- O caut pe Nadia, am fost aseară, mi s-a spus că a plecat… că nu mai muncește acolo, tu ce știi de asta?
- Aaa, Nadia, da, a plecat, a plecat ieri, aseară cu un tip, i-a luat bilete de avion și au plecat.
Bogdan răcni ca un leu rănit, îi venea să spargă ușa, plecase, aseară, ieri după-masă, dacă în loc să stea închis în casă ar fi venit să-i spună, ce avea de gând, că urma s-o elibereze, poate i-ar fi dat banii tipului ăluia și ar fi putut s-o ia, ar fi fost într-un avion pe undeva… poate l-ar fi omorât pe el dacă nu ar fi vrut să i-o dea..
- Dar cum a plecat? De ce? Spune-mi Vera, spune-mi cum s-a întâmplat… simțea cum întrebarea îi crește în piept, și o prinse pe Vera de brațe și o zgâlțăi, sângele îi umplea vinele creierului până la refuz, era ca o pompă uriașa, suprasolicitată… Unde e? Ce face? E bine?
- Stai, măi omule, dă-mi pace să mă trezesc, hai intră în casă, vrei o cafea? Spuse Vera eliberându-se din strânsoarea lui, acum degeaba te mai agiți, nu poți s-o prinzi în cinci minute, întră în casă ca să vorbim pe-ndelete.
El o lăsă să intre în casă și o urmă nervos, știa că are dreptate, acum orice ar face nu putea s-o întoarcă din drum, putea doar s-o caute, dar trebuia să știe de unde să înceapă și doar Vera îi putea da detaliile acelea, trebuia să aibă răbdare. Ajunși în bucătărie, Vera se așeză pe scaun, își aprinse o țigară, trase un fum, lăsând să-i umfle pieptul generos, apoi dând afară o dâră lungă, subțire cenușie, îi făcu și lui semn să se așeze, îl întrebă: Bei o cafea? Bogdan dădu din cap în semn că nu, deja simțea că-i crapă capul, cu o cafea simțea că poate chiar i-ar fi zburat creierii pe pereți. Ea se întoarse la ibric, luă puțină apă și amestecă în ceașcă zahărul și cafeaua cu lapte, văzu pe masă cutia de scorțișoară, cu aroma ei atât de familiară, buzele ei aveau aromă de scorțișoară dimineața, își amintea cum se trezea și-i făcea cafeaua, exact cum îi plăcea ei, cu o lingură de scorțișoară, se trezi uitându-se la ușă, aștepta parcă să intre pe ușă din clipă în clipă, cu mersul ei legănat, ușor, micuț, cu părul răvășit, să-i zâmbească și să-i cadă în brațe, cu mâinile prinse de gâtul său, ca în fiecare dimineață, primul sărut după cafea, aroma aceea de scorțișoară, îi plăcea să-i mângâie buzele cu limba, să culeagă ultimele fire de scorțișoară cu vârful limbii, apoi să i le dea ei să le guste de pe limba lui… Îi plăcea enorm s-o sărute, să facă dragoste cu buzele ei moi și pline… Oftă, trezit din reverie, când Vera îi spuse:
- Așa, amorezule, care-i problema? El privea în continuare insistent ușa, dar aceasta rămânea inertă, nepăsătoare față de speranțele și visele lui
- Ce s-a întâmplat? De ce? bâgui el absent, aproape inconștient. Pe urmă se întoarse spre Vera cu ochi calzi, aprinși, hotărâți: O iubeam, și ea mă iubea, știu asta, Vera. deci, ce s-a întâmplat? Spune-mi? De ce a plecat, cu cine…
- Ți-a lăsat o scrisoare, știa că o s-o cauți… A plecat fiindcă voia ca tu să o uiți.
- O scrisoare? Ce scrisoare? Dă-mi s-o văd, te rog.
Îi întinse un plic alb, sigilat… El îl smulge rapid, rupe plicul despăturește foaia și citește înfrigurat:
Iubitule,Când o să citești scrisoarea asta eu o să fiu plecată, nu mă căuta, am plecat ca tu să poți fi liber, să poți fi fericit. M-am gândit foarte bine înainte să iau această decizie, dar nu există altă cale pentru noi doi, eu sunt ceea ce sunt, nu sunt liberă sunt o sclavă în lumea asta,lume de care tu ești străin. Nu ai idee cât de mult mă doare că trebuie să plec, că n-o să te mai văd, dar trebuie, nu am dreptul să te chinui, să te țin lângă mine. Tu oricum trebuie să te întorci acasă, întoarce-te, găsește-ți pe altcineva, uită-mă, fii fericit. Eu o să fiu bine, nu sunt încă liberă dar sunt cu cineva care o să se poarte frumos cu mine și o să aibă grijă de mine, dacă într-o zi o să se schimbe ceva și o să fiu liberă și o să fiu fericită, ține minte că ție îți datorez asta, tu mi-ai dat aripile, tu mi le-ai pus la loc atunci când ceilalți mi le-au smuls.
Te iubesc, mereu te voi iubi.
Leapsa
Daca as putea ce as vrea sa fiu?
Cu complimente pentru sometimeiwasachild
O floare: liliac
Un anotimp: vara
O culoare: albastru
Un animal: vultur
Un obiect vestimentar: camasa
O piesa de mobilier: fotoliu
O piesa muzicala: Scorpions Wind of change
Un vers: “let your soul and spirit fly into the mystic”
Un peisaj: muntele, crestele muntilor, acoperite de verdeata, cu paduri de brazi, cu ceata, si nori de diverse culori de la albastru pana la gri
Un obiect: stilou
Un instrument muzical: pian
Un copac: nuc
Un oras: Atena
O persoana publica: Jim Carey
O alta persoana apropiata: bunicul meu
O carte: Jocul lui Ender
Un fel de mancare: paste;)
Un super erou: Omul Paianjen
Un fenomen al naturii: fulgere/aurora boreala
O masina: Peugeot 607
Un fruct: pepene rosu
O parte a corpului: ochi
Un film:Shawshank redemption (printre multe altele)
Pasez laspa mai departe…. cui doreste si se simte inspirat
Scăpare 2 (continuare…)
Camera era mică, în niciun așa cum se așteptase, nici urmă de sobrietate, doar opulență: o vitrină mare pe un perete, plină cu lucruri din aur, sau chestii care-ți iau ochii, la fereastră erau niște draperii multicolore, înflorate, în cealaltă parte a camerei mai era o ușă neagră, închisă, acolo era,se gândi, locul unde le „învăța minte” pe sclavele sale și gândindu-se la imaginea fetei care tocmai ieșise pe ușă sângele îi luă foc; apoi pe pereți, pe lângă tapetul scump și de prost gust se găseau câteva tablouri: unele cu flori, altul cu o poză de familie, iar în cel mai mare, așezat deasupra biroului, încadrat de o ramă suflată în aur era portretul său. Un bărbat de vârstă medie, chel, cu câteva smoace încărunțite deasupra urechilor, tuciuriu, cu o mustață groasă, de asemenea grizonată, îl privea cu dispreț întrebător. Dar de departe, cel mai dizgrațios lucru era burta imensă care atârna, halatul în care se găsea neavând forță s-o susțină… își aprinse un trabuc și fuma leneș, trăgând fumul înecăcios, camera întreagă era plină de un miros închis amestecat de fum de țigară și transpirație, chiar și halatul pe care-l purta era îngălbenit la subraț, probabil vara transpira abundent din cauza grăsimii, dar nici iarna nu se plângea de frig. Îl privea cu scârbă… și se gândi că el a atins-o… simți o repulsie și o milă față de ea, abia acum putea să ia cu adevărat măsura chinului ei… putea să înțeleagă momentele de cădere, suspinele, clipele în care tresărea când o atingea, când părea că vrea să-l refuze și pe el… dar apoi îl vedea, când erau împreună îi plăcea enorm să-l privească și să-l pipaie, probabil îi era frcă să nu se transforme… Ar fi vrut să-l pocnească, să-i sară la gât… dar trebuia să stea potolit, să vorbească amabil, să-l convingă…
Read the rest of this entry »
Nebunie
De cand ne nastem incepem sa inebunim… prima trauma e cand vedem lumina si luam prima gura de aer : de atunci incepe nebunia si cursa catre moarte totodata. Cine stie poate ca moartea e nebunia totala, e uitarea de sine absoluta si de asta nu mai e nimic dupa ea, cel putin pe partea asta de lume…
Poate ca nebunii cu acte in regula sunt doar cei morti prea devreme, poate ca ei sunt singurii care sunt treji si noi suntem cu adevarat nebunii, noi care ne lasam condusi de ….nimic, de lucruri fara sens: munca, bani, calculator, prieteni, sau alte lucruri care ne impiedica sa traim cu adevarat. Poate ca printre dependentele noastre, din cauza rutinei am pierdut esenta vietii si nu mai stim s-o traim. De cealalta parte nebunii au vazut lumina de dincolo inainte sa le vina timpul, inainte sa paseasca acolo si acum prinsi intre doua lumi ei fac aici ce ar trebui sa faca acolo…
Only a woman like you…
That’s because in every moment when I think about you, no matter how bad I feel, you put a smile on my face… and I need to thank you again for being you…
It’s beautiful, your honesty
You cry when you need to
say what you feel
You’re never afraid to wear your heart on your sleeve
You’re always so open with me
It’s in your voice, I can hear it
The sound of a woman in love
Only a woman can love you so much
Give you her life and give you her trust
Not any woman can do what you do
Only a woman like you
It’s magical, your love for me
It’s more than a man could ever receive
I’m just a man and it’s hard to believe
A woman like you could love me
It’ in your eyes, I can see it
The look of a woman in love
Only a woman can love you so much
Give you her life and give you her trust
Not any woman can do what you do
Only a woman like you
If only I could find the words to say
But I just can’t, so forgive me
Cause you took the words away
You answered every prayer I always prayed
It’s in your touch, I can feel it
The feeling of a woman in love
Only a woman can love you so much
Give you her life and give you her trust
Not any woman can do what you do
Only a woman like you
Only a woman can love you so much
Give you her life and give you her trust
Not any woman can do what you do
Only a woman like you
incarcerata de vicii… continuare
Ea plecase…. se dusese la muncă, iar el… el privea cu ochii goi pereții, încerca să-și alunge din minte imaginea ei cu altul, la început fusese extrem de greu… se plimba cu pași mari prin cameră sau ieșea să dea ture cu mașina, fugea cât mai departe, dădea ocol clubului, îi venea să intre înăuntru și să-I împuște pe toți, dar acum… acum pur și simplu privea poza ei și o aștepta să se întoarcă, de multe ori adormea pe fotoliu cu capul pe spate și cu poza ei pe genunchi, ținând degetele ca și cum i-ar mangaia chipul… de câte ori nu venise ea acasă și-l găsise așa…. zâmbea înduioșată dar cu lacrimi în ochi… simțeau unul durerea celuilalt dar nu voiau să spună nimic de teamă să nu se piardă, simțeau amândoi că ar muri dacă l-ar pierde pe celălalt, că în viața lor s-ar crea o prăpastie din care n-ar putea să iasă, că lumea ar fi doar un alt loc gol din care n-ar putea scăpa, așa se aveau unul pe celălalt și pentru câteva ore puteau să aibă iluzia că sunt doar ei, că nimeni n-o să-i despartă…. atunci se căutau cu atâta patimă se mâncau ca și cum ar fi ultima oară… simțeau că relația lor atârnă ca de un fir de ață, simțeau că se pot pierde oricum, oricând împotriva dorinței lor…
Se apropia ziua plecării lui, sărutările deveneau din ce în ce mai aprinse, îmbrățișările tot mai lungi, simțeau pur și simplu că-și aparțineau unul altuia, că celălalt avea drept de viață și de moarte asupra sa. Erau și zile în care nu se vedeau, zile în care ea stătea închisă în casă, fără chef de nimic și dormea, atunci el se plimba singur pe stradă, prin parcul pustiu, și privea apa lacului mereu în schimbare: la început în parte înghețată uneori cu rațe răzlețe pe suprafața apei care înotau în cercuri… apoi noroiul de pe margine care se prindea de pașii lui și-i marcau drumul ca o dâră neagră… privea lacul și ofta.. uneori arunca cu pietre ca să tulbure luciul apei… îl deranja suprafața amorfă… gândurile sale erau prea tulburi și contrastau cu calmul apei care părea că o să-l înghită în oglinda sa. Așa tulbure, fără expresie, se potrivea perfect cu gândurile lui… uneori își dorea o țigară, să o vada cum se dizolvă în scrum, cum se ridică fumul albastru încet, jucat de vânt… dar gustul acela amar, înțepător și înecăcios care îi umplea gura și plămânii îl făcea să se răzgândească. Privea țigara cum ardea singură… tânjea după o narghilea, dar era prea mare și prea incomodă… se gândi o clipă cum putea ea să fumeze drăcia asta apoi își aduse aminte că gustul ei nu avea aromă de țigară, oricât ar fi fumat avea o aromă proaspătă. Sau poate doar așa i se părea lui în mintea sa îndrăgostită… aruncă mucul în noroi și-l bătători cu ură… apoi se ridică de pe bancă și plecă. Mergea încet, calculat… avea inima grea… nu știa ce se va întâmpla mâine. Dar luase o hotărâre: avea să fie a lui cu orice preț, pe orice cale… la sfârșit aveau să fie fericiți împreună.
Ei îi era din ce în ce mai greu să se ducă la muncă, pleca de acasă cu inima îndoită, îi vedea privirea împietrită când ieșea pe ușă, știa că-l doare dar nu zicea nimic… de ce? De teamă să n-o piardă… Ah, de ce ținea atât de mult la ea? Dacă el n-ar fi iubit-o ar fi fost mai ușor, câți nu s-au jucat cu ea, câți nu au posedat-o de toate formele și culorile… unii se purtau bine cu ea, alții o băteau o înjurau, o mușcau îi vorbeau urât, a trecut peste toți, dar acum nu mai suporta să o atingă, toate atingerile parcă lăsau răni pe ea, doar pe el îl mai putea accepta, poate că l-ar fi epurat dacă ar fi dispărut brusc, dacă ar fi înjurat-o, ar fi reușit să se elibereze de sub tirania lui dar el nu, era era mereu acolo, să o sărute, să-i spună vorbe bune… șeful începuse s-o înjure: că întârzie, că se plâng clienții, că sunt nemulțumiți, de ea… Nici măcar o curvă nu ești în stare să fii…Ce ai pretenții la altceva? Asta ești și asta o să fii întotdeauna… Iar el, el știa să-i închidă rănile, cu el se simțea o doamnă, o femeie normală, era… îi era frică de cuvântul ăsta, și cu toate astea așa se simțea: fericită. Singurul gând care o speria, care o îngrozea era acela că totul se va termina curând… el va pleca, ea va rămâne, nu-l putea opri, cât și-ar fi dorit s-o facă, să plece cu el, dar era sclavă aici… ar fi vrut ca el să rămână dar nu se putea pune stavilă împotriva viitorului lui… Cel mai bun lucru pe care-l putea face era să fugă, să dispară din calea lui…o dată pentru totdeauna… ea era un suflet pierdut, dar el… el încă se putea salva.
