Dioscoride’s Blog

Camera era mică, în niciun așa cum se așteptase, nici urmă de sobrietate, doar opulență: o vitrină mare pe un perete, plină cu lucruri din aur, sau chestii care-ți iau ochii, la fereastră erau niște draperii multicolore, înflorate, în cealaltă parte a camerei mai era o ușă neagră, închisă, acolo era,se gândi, locul unde le „învăța minte” pe sclavele sale și gândindu-se la imaginea fetei care tocmai ieșise pe ușă sângele îi luă foc; apoi pe pereți, pe lângă tapetul scump și de prost gust se găseau câteva tablouri: unele cu flori, altul cu o poză de familie, iar în cel mai mare, așezat deasupra biroului, încadrat de o ramă suflată în aur era portretul său. Un bărbat de vârstă medie, chel, cu câteva smoace încărunțite deasupra urechilor, tuciuriu, cu o mustață groasă, de asemenea grizonată, îl privea cu dispreț întrebător. Dar de departe, cel mai dizgrațios lucru era burta imensă care atârna, halatul în care se găsea neavând forță s-o susțină… își aprinse un trabuc și fuma leneș, trăgând fumul înecăcios, camera întreagă era plină de un miros închis amestecat de fum de țigară și transpirație, chiar și halatul pe care-l purta era îngălbenit la subraț, probabil vara transpira abundent din cauza grăsimii, dar nici iarna nu se plângea de frig. Îl privea cu scârbă… și se gândi că el a atins-o… simți o repulsie și o milă față de ea, abia acum putea să ia cu adevărat măsura chinului ei… putea să înțeleagă momentele de cădere, suspinele, clipele în care tresărea când o atingea, când părea că vrea să-l refuze și pe el… dar apoi îl vedea, când erau împreună îi plăcea enorm să-l privească și să-l pipaie, probabil îi era frcă să nu se transforme… Ar fi vrut să-l pocnească, să-i sară la gât… dar trebuia să stea potolit, să vorbească amabil, să-l convingă…

- Ce dorești tinere… i se adresă într-o spaniolă stricată
- Am venit să-ți propun o afacere… răspunse crispat, în română
- Hmm… ce afacere?
- Am auzit că ești un om de afaceri, unul dintre cei mai buni din meseria ta, de asta am și venit la tine…
- Da… sunt un om de afaceri, zâmbi șiret, evident măgulit de remarcă, dar ca o afacere să mă intereseze trebuie să vorbim detaliile, răspuns cu o disimulată nepăsare.
- Am auzit că tu împrumuți bani la diverși… bineînțeles cu o dobândă frumușică…
- Sunt un om căruia îi pasă de ceilalți, un filantrop, eu te ajut ca să ieși din necaz, iar pe urmă mi se pare normal să-mi iau banii înapoi, bineînțeles cu o mică contribuție din partea ta, o recunoștință pentru cel ce ți-a fost aproape când ai avut nevoie… așa e normal… omul să fie recunoscător, nu?
- Da… așa e normal, răspunse râzând forțat, nervos… omul să fie recunoscător… Și am auzit că cei care nu reușesc să plătească la timp o încurcă… cu alte cuvinte faci camătă..
- Ăsta e un cuvânt urât… eu ajut oamenii…
- Da… și dacă nu-ți plătesc cum trebuie ce faci?
- Trebuie să îmi protejez și eu interesele cumva, nu-i așa?
- Desigur, desigur, am văzut că ai și fete frumoase pe aici… accepți și plata în natură să înțeleg?
- Deci… să revenim la ale noastre… vrei să te ajut, ok spune suma, dar să știi că îți trebuie o garanție, cred că înțelegi ș tu că nu pot să dau bani pe ochi frumoși, la urma urmei lumea e rea și vicioasă, nu știi cum vrea să ți-o tragă?
- Da… am nevoie de ajutorul tău, dar nu banii sunt problema… precum vezi, de ăștia am. și-i întinse plicul umflat, plin cu euro… tu ai ceva ce mă … interesează și am venit să-ți propun un schimb…
- Hmmm… un schimb? Ce schimb…
- Unul avantajos… am venit să plătesc datoria cuiva… unei fete…
- Ce fată? îl întrebă uitându-se la el chiorâș…și de ce ar fi avantajos pentru mine?
- Aceasta, și-i întinse poza Nadiei… avantajos fiindcă în loc să aștepți să-ți dea ea banii, încet și câte puțin, îi primești pe toți o dată…
- Da, dar mai există o parte a afacerii… vezi tu ea are niște clienți, care tot vin… dacă ea pleacă, eu ce fac?
- Și pe deasupra, continuă el neperturbat, fără să bage în seamă paranteza, o să primești și dobânda, dobânda pentru toți anii în care ea ar fi urmat să lucreze pentru tine…
La auzul ultimelor cuvinte, El Pez făcu ochii mari, lăcomia i se arătă pe față și-i scăpă uimit, aproape admirativ:
- A dracu, curvă… pe toți i-a îmbrobodit… și nu s-a încurcat cu cine-știe-ce bulangii, știe să-i aleagă, știe cum să-și pună pizda la bătaie, aproape că-mi pare rău că am renunțat la ea așa de ușor…
Lui Bogdan i se urcă sângele în cap auzindu-l cum vorbea, ar fi vrut să-i sară la gât,să-l ia la pumni, să-l sugrume, dar când auzi ultimele vorbe își ieși cu adevărat din minți, simți ca și cum ceva l-a mușcat de inimă, iar veninul i se răspândea cu repeziciune în organism… simțea că inima pompează atât de repede încât îl durea, îi bloca respirația:
- Cum adik ai renuțat la ea?

- Zilele trecute a venit un moș s-o ceară, mă rog, avea cam vreo 50 de ani, dar a plătit gras tipul, ce-i drept, dar pot să spun că ne-am înțeles bine am fumat un trabuc, am băut un pahar de whiskey, a făcut el cinste… părea atât de mulțumit… l-a îmbrobodit bine curva, cred că moșulică îi mănâncă din palme, a scăpat de griji, și lui oricum ce-i pasă, are ce fute… că nu se mișcă rău… spuse căzut pe gânduri și zâmbi clăpănind din buze… cu siguranță își amintea de momentele în care fusese cu ea… mișelul, Bogdan își ieșise din minți, voia să-i zboare creierii… simțea valul de căldură cum crește tot mai mult, cum nu mai are stare… Dar de, curva tot curvă rămâne, a încercat mai multe căi, i-a mers cu moșul și a plecat cu el, păcat că n-ai venit mai devreme, sau poate mai bine, ai scăpat de o pacoste… curva tot curvă rămâne până moare. Și izbucni într-un râs isteric

Dar Bogdan era deja la gâtul lui scoase pistolul și i-l îndesă sub bărbie, în mod normal, la mărimea lui Pez ar fi trebuit să- i fie ușor să se elibereze, dar era prins sub biroul masiv, de lemn, maro, model de epocă, iar cu pistolul sub bărbie putea încasa un glonț în orice clipă, de asemenea și tânărul turbat care se aruncase asupra lui îi bloca cu greutatea proprie orice inițiativă de mișcare…

- Spune câine unde s-au dus, îi strigă după ce-i îndesă un pumn în figură ca să-l năucească ș să-și mărească avantajul, spune-mi… Ce avea de gând cu ea…
- Nnnu știu… icni tipul luat prin surprindere… se uita cu ochii mari la el, nevenindu-i să creadă, se afla în imposibilitatea de a se mișca, de a se apăra, cu o singură mișcare, puștiul ăsta îl imobilizase și-i puse și pistolul la gură. Apoi căutând să găsească o cale de scăpare.. prietene, gândește-te bine la ce faci, nu-ți irosi viața pentru o târfă neno…
- Taci, taci câinele dracu! Javră împuțită… spune-mi unde a dus-o…
- Nu știu… nu mi-a spus ce avea de gând cu ea…
- Te împușc aici pe loc ca pe un fiu de cățea puturos ce ești! Spune-mi cine era tipul… cum arăta, cu ce se ocupa… Știu că știi și-l fulgeră cu privirea și îi presă și mai tare țeava pistolului sub bărbie…
- Ți-am spus, era bătrân, la vreo 50 de ani, înalt, uscat, cu părul grisonat, tuns scurt, cu fața rotundă, fără mustață… altceva nu mai știu…
- Spune-mi cu ce se ocupa… acum…

- Avea o afacere… în Italia, parcă sau ceva de genul… asta e tot ce știu , jur…

Se auzi un bubuit surd, Bogdan îl eliberă din strânsoare în timp ce-i lăsă capul pe spate iar sângele țâșni brutal pe gură, horcăi de câteva ori, bulbucă ochii, ridică mâinile spre asasinul său, încercând să-l cuprindă cu brațele, dar acesta-i mai trânti un pistol în moalele capului și-l lăsă lat definitiv. Pe fotoliu, cu capul atârnând, cu sângele șiroaie, pe halat și o gaură în burtă, unde-l împușcase ca să amortizeze sunetul împușcăturii, să nu trezească gorilele care așeptau pe undeva prn apropiere. Oricum nu e timp de pierdut, venindu-și în fire, cu ultimele fărâme de luciditate îl sună pe Alex care aștepta afară. Tatăl lui fiind consul al României în Belgia, mai avea anumite relații prin Uniune, astfel că reușise să-și facă trecere spre poliția locală și să ia în atenție cazul, mai trebuiau doar dovezi solide ca să-l aresteze pe El Pez și să-i închidă barul. Aici intervenise el… scoase reportofonul pe care-l avea sub haină. Sper să fie ceea ce trebuie aici…cam înalt, dar nu e altă cale… Își făcu cruce și sări. Se rostogoli pe fereastră în așa fel încât să prindă și niște vegetație care să-i atenueze căderea. Se ridică, se scutură de praf, observând că nu are nimic rupt, apoi o ruspe la goană. Știa că nu avea de ce să-și facă griji Alex se va ocupa de mușamalizare… moartea lui o să pară ca urmare a intervenției poliției: s-a opus arestării, noi am tras. Și gata povestea… Dar în mintea lui umblau alte lucruri acum… erau alte probleme de care trebuia să se ocupe… Ea, unde fugise, de ce plecase, cu cine? De ce nu a avut încredere în el când lucrurile i-au spus că o să se rezolve? Fiindcă nici el nu știa dacă or să se rezolve… dar să plece așa fără să-i spună… curvă… nu nu era curvă plecase pentru ca el s-o uite, era sigur de asta.

apoi îl puse într-un loc unde să fie găsit de poliție peste câteva minute când aveau să intre. După ce puse receptorul înapoi în furcă, auzi zgomote jos, apoi sirenele poliției care venise să facă razie… Asta îi dădeea timp destul să scape fără să mai iasă pe ușă, unde sigur îl așteptau aghiotanții nu prea prietenoși ai mortului. Se uită pe fereastră:

Ajunsese lângă lac, acolo se opri și contemplă suprafața întunecată, nemișcată a apei… umbrită de vegetație, simțea cum vântul se strecoară printre copaci, pe sub cămașa lui plină de sânge, și lăsa dâre deasupra apei… Se simțea ciudat, era ca și cum pierduse ceva… nu putea să descrie ce, dar nu se mai simțea întreg… se simțea gol pe dinăuntru, ar fi vrut să plângă chiar, dar nu avea lacrimi, totul părea artificial în jur… parcă era anesteziat, totul era străin, se simțea decupat din altă lume și pus într-un decor de sârmă. Apoi râse, isteric, bolnav, dar râsul era tot ce-i mai rămăsese… și cînd râse se simți eliberat… nu mai exista nicio durere, doar o eliberare… se gândea la ea și simți o eliberare… asta era: oriunde ar fi acum, ea era liberă, în orice caz mai liberă decât înainte… poate era fericită, apoi inima i se strânse din nou: fericită, cu altul, nu se gândise niciodată că fericirea ei putea fi alături de altul, doar…o iubea, și îl iubea și ea, nu, nu fericită încă, doar cu o șansă să o ia de la capăt.

Își ridică privirea spre cer, la lună, și o întrebă cu reproș: De ce? Unde? întrebări nerostite, oricum luna era prea departe și prea rece ca să-i răspundă, nici nu-l înțelegea… știa doar că urăște noaptea… negura aceasta care îi răpea mereu iubita, care-și trădase a „n”-a oară vocația de confident al îndrăgostiților, care de data asta i-o luase de tot. Se dezbrăcă și se aruncă în apă, voia să înoate, voia să se înece… Apa era neagră, rece, calmă, era peste tot în jurul său, îl acoperea, simțea chemarea adâncului, chemarea care aduce pace, rămase în „plută” nemișcat, cu ochii goi privind spre cer, și apa acoperind tot în jurul lui.