Dioscoride’s Blog

A doua zi când se trezi soarele îi bătea în ochi, avea capul greu, dar în razele orbitoare distingea un zâmbet, unul atât de drag, de copil, atât de dulce… și un singur gând îi încolți, ca o certitudine, ca un destin ce nu putea fi mutat: O voi găsi… oriunde ar fi… și ea va fi a mea!… Dar cum? De unde să încep? Apoi îi veni în minte soluția salvatoare, cel puțin așa credea el: Colega ei de apartament… ea ar trebui să știe unde este. Înviorat de această evidență se ridică din pat, își făcu un duș, apoi luă hainele din seara trecută, roșii de sânge, le ascunse într-o boccea, urmând să le dea foc mai târziu… Ar trebui s-o fac acum, cu cât mai repede cu atât mai bine. Își spuse în timp ce îndesa legătura sub podea, apoi se răzgândi, o s-o ia cu el și o să o ducă la groapa de gunoi, acolo o să-i dea foc… Se ridică și plecă gândindu-se la ce avea de făcut. Unde să se duc ma întâi? Să scape de hainele murdare, asta ar fi fost logic, dar apoi… dacă nu a plecat încă? De ce nu m-am gândit la asta mai devreme… poate… și viră cu mașina pe drumul spre casa ei. Ajunse acolo plin de speranță, urcă scările și bătu în poartă… tare, repede… Dă Doamne să fie! Să fie ceva… Ușa se deschise, în poartă era colega ei, așa cum sperase, Vera, era încă buimăcită de somn, cu părul negru, lung ușor încurcat, îl privea ciudat, adormită:

- Vera! strigă el plin de speranță: este aici? Spune-mi… este încă aici, sau cum pot să dau de ea?

- Liniștește-te omule, spune-mi ce s-a întâmplat, ce cauți?

- O caut pe Nadia, am fost aseară, mi s-a spus că a plecat… că nu mai muncește acolo, tu ce știi de asta?

- Aaa, Nadia, da, a plecat, a plecat ieri, aseară cu un tip, i-a luat bilete de avion și au plecat.

Bogdan răcni ca un leu rănit, îi venea să spargă ușa, plecase, aseară, ieri după-masă, dacă în loc să stea închis în casă ar fi venit să-i spună, ce avea de gând, că urma s-o elibereze, poate i-ar fi dat banii tipului ăluia și ar fi putut s-o ia, ar fi fost într-un avion pe undeva… poate l-ar fi omorât pe el dacă nu ar fi vrut să i-o dea..

- Dar cum a plecat? De ce? Spune-mi Vera, spune-mi cum s-a întâmplat… simțea cum întrebarea îi crește în piept, și o prinse pe Vera de brațe și o zgâlțăi, sângele îi umplea vinele creierului până la refuz, era ca o pompă uriașa, suprasolicitată… Unde e? Ce face? E bine?

- Stai, măi omule, dă-mi pace să mă trezesc, hai intră în casă, vrei o cafea? Spuse Vera eliberându-se din strânsoarea lui, acum degeaba te mai agiți, nu poți s-o prinzi în cinci minute, întră în casă ca să vorbim pe-ndelete.

El o lăsă să intre în casă și o urmă nervos, știa că are dreptate, acum orice ar face nu putea s-o întoarcă din drum, putea doar s-o caute, dar trebuia să știe de unde să înceapă și doar Vera îi putea da detaliile acelea, trebuia să aibă răbdare. Ajunși în bucătărie, Vera se așeză pe scaun, își aprinse o țigară, trase un fum, lăsând să-i umfle pieptul generos, apoi dând afară o dâră lungă, subțire cenușie, îi făcu și lui semn să se așeze, îl întrebă: Bei o cafea? Bogdan dădu din cap în semn că nu, deja simțea că-i crapă capul, cu o cafea simțea că poate chiar i-ar fi zburat creierii pe pereți. Ea se întoarse la ibric, luă puțină apă și amestecă în ceașcă zahărul și cafeaua cu lapte, văzu pe masă cutia de scorțișoară, cu aroma ei atât de familiară, buzele ei aveau aromă de scorțișoară dimineața, își amintea cum se trezea și-i făcea cafeaua, exact cum îi plăcea ei, cu o lingură de scorțișoară, se trezi uitându-se la ușă, aștepta parcă să intre pe ușă din clipă în clipă, cu mersul ei legănat, ușor, micuț, cu părul răvășit, să-i zâmbească și să-i cadă în brațe, cu mâinile prinse de gâtul său, ca în fiecare dimineață, primul sărut după cafea, aroma aceea de scorțișoară, îi plăcea să-i mângâie buzele cu limba, să culeagă ultimele fire de scorțișoară cu vârful limbii, apoi să i le dea ei să le guste de pe limba lui… Îi plăcea enorm s-o sărute, să facă dragoste cu buzele ei moi și pline… Oftă, trezit din reverie, când Vera îi spuse:

- Așa, amorezule, care-i problema? El privea în continuare insistent ușa, dar aceasta rămânea inertă, nepăsătoare față de speranțele și visele lui
- Ce s-a întâmplat? De ce? bâgui el absent, aproape inconștient. Pe urmă se întoarse spre Vera cu ochi calzi, aprinși, hotărâți: O iubeam, și ea mă iubea, știu asta, Vera. deci, ce s-a întâmplat? Spune-mi? De ce a plecat, cu cine…
- Ți-a lăsat o scrisoare, știa că o s-o cauți… A plecat fiindcă voia ca tu să o uiți.
- O scrisoare? Ce scrisoare? Dă-mi s-o văd, te rog.
Îi întinse un plic alb, sigilat… El îl smulge rapid, rupe plicul despăturește foaia și citește înfrigurat:

Iubitule,Când o să citești scrisoarea asta eu o să fiu plecată, nu mă căuta, am plecat ca tu să poți fi liber, să poți fi fericit. M-am gândit foarte bine înainte să iau această decizie, dar nu există altă cale pentru noi doi, eu sunt ceea ce sunt, nu sunt liberă sunt o sclavă în lumea asta,lume de care tu ești străin. Nu ai idee cât de mult mă doare că trebuie să plec, că n-o să te mai văd, dar trebuie, nu am dreptul să te chinui, să te țin lângă mine. Tu oricum trebuie să te întorci acasă, întoarce-te, găsește-ți pe altcineva, uită-mă, fii fericit. Eu o să fiu bine, nu sunt încă liberă dar sunt cu cineva care o să se poarte frumos cu mine și o să aibă grijă de mine, dacă într-o zi o să se schimbe ceva și o să fiu liberă și o să fiu fericită, ține minte că ție îți datorez asta, tu mi-ai dat aripile, tu mi le-ai pus la loc atunci când ceilalți mi le-au smuls.

Te iubesc, mereu te voi iubi.