Oglinda (vicii… continuare)

martie 12, 2009 at 2:56 am (iubire, nebunie, vicii, vise) (durere, el si ea, fantome, inchisoare, intuneric, jurnal, Oglinda, prostitutie, regret, tradare, vis)

18 iulie 2007 Oglinda, mă bântuie, stă acolo ca un judecător. Stă acolo pe hol, mare și privește totul. Oriunde te-ai duce ea vede totul. Mă văd în ea și ea mă privește cu reproș: ce am ajuns! Imaginea mea tremura, parcă sta să se spargă; până și ea mă condamnă, nici ea nu suportă să mă mai privesc în ea și cu toate astea nu mă iartă:. Azi-noapte când am venit de la muncă, murdară de spermă, ,oglinda m-a întâmpinat, mi-a arătat ce am devenit. Trupul meu obosit, se târa în fața ei lipsit de vlagă, de sub hainele scurte, vulgare, rupte de toți mojicii, vânătăile, unele negre, altele galbene, sânge, parcă nu dor atât de tare ca atingerile tuturor nespălaților. Părul meu năclăit, mirosind a fum, zâmbetul meu… cum a îmbătrânit, cum s-a șters, nu mai sunt fetița care a venit aici încrezătoare. Nici ochii mei nu mai au aceeași strălucire. S-au adunat atât de multe, atâta ură, atâtea vise spulberate, adunate în doi ani.

S-au întâmplat multe de atunci, multe lucruri dureroase, dar niciunul nu doare ca el… El m-a mințit, am avut încredere în el, mi-a spus că o să fie mai bine, că o să câștig bani, să-i ajut pe ai mei, să-mi fac o viață mai bună… Și el… M-a vândut atât de josnic…. L-am iubit, era ca soarele pentru mine, dar a fost doar un laș, m-a vândut imediat. Când l-am văzut i-am sărit în brațe, l-am sărutat, iar el, m-a dat pe mâna lor… Îmi amintesc și acum zâmbetul lui fals, sărutul, mi-e rușine, mi-e scârbă când îmi amintesc. Aș vrea să șterg de pe trupul meu urma atingerii lui… a lui, a tuturora… AH DOAMNE, Doamne! La început l-am învinuit pe Dumnezeu, dar în lumea asta mizeră nu e vina lui, pur și simplu nu există Dumnezeu, nu există iubire, sau bine, există doar ură. Am plâns și-am stat de atâtea ori să mă întreb: de ce sunt unii oameni care răsplătesc binele cu răul?…

Lumina se stinse. Închise jurnalul, închise ochii, dar imaginea ei îl bântuia, ea era undeva, nu se știe unde și suferea, îi simțea fizic suferința, aproape că îl durea durerea ei. Privea tavanul negru fără să-l vadă, îi putea doar ghici prezența, fiindcă știa că este acolo, ca o piatră de moară, ca o criptă peste sufletul lui. Se ridică de pe pat, se apropie de gratii, își simțea gâtul arzând, ar fi vrut o țigară, nu ca s-o fumeze, doar ca s-o aibă, sau poate… avea nevoie de gustul acela infect, voia să-i inunde plămânii, să simtă fumul cum urcă și coboară… Moșul din patul celălalt își ciuli urechile, îi studia atent fiecare mișcare… el privea în gol printre gratii, vedea fumul cum ieșea din nările ei, cum se rdica peste formele ei pline, lipite de el… nu mai era în celulă, erau înapoi, amândoi, în apartamentul ei, întinși pe pat, goi, el pe spate, iar ea lipită de el, cu sânii pe pieptul lui, cu coapsele lipite de șoldul lui, cu un picior pe penisul lui, avea o mână în părul ei, moale, lung, și i-l ciufulea, cât îi plăcea să-i încurce părul, o privea în ochi, era atât de bine când ea se cuibărea la pieptul ei, când îl privea în felul ăla, se simțea stăpânul lumii. Cu cealaltă mână ținea o țigară și-i dădea să fumeze, uneori o tachina cu țigara, retrăgând-o înainte ca ea să apuce să tragă vreun fum. Îi plăcea s-o enerveze, iar ea îi răspundea gâdilându-l cu mâna liberă pe piept… îi plăcea să-i vadă plămânii umflându-se de la fum, cum închidea ochii când îl trăgea, cum ieșea în rotocoale și se pierdea în aer. Apoi privirea ei drăgăstoasă, sărutul, mișcarea ca un val, un dute-vino: flux și reflux…