Dioscoride’s Blog

10 septembrie 2005 Mâine plecăm în Spania. Nu pot să cred, sunt atât de fericită… O să plecăm cu Vera, tata se duce să-și caute de lucru, și Vera l-a convins să mă ia și pe mine, i-a spus tatei: „Ia-o și pe ea, o să vadă lucruri noi și e bine pentru vârsta ei să cunoască și altfel de oameni” Până la urmă tata s-a învoit, spunea că e o experiență educativă, dar eu știu că Vera mi-a plătit biletul, de fapt tot ea i l-a plătit și tatei. Îmi pare rău că pleacă, a fost ca și sora mea, m-a răsfățat, am fost împreună peste tot în oraș: la film, la mall, ba chiar și în club, a fost ca o vacanță în vacanță, când o să mă întorc o să înceapă școala. Mi-ar place să merg la școală acolo, cu Vera…
11 septembrie 2005 Sunt atât de fericită, am ajuns la Madrid, azi am zburat prima oară cu avionul, a fost fantastic, să zbori printre nori, să-i vezi peste tot împrejurul tău ca niște perne mari de puf, să te afunzi în ele. Știu că sună banal, dar mi-ar plăcea să fiu însoțitoare de zbor, să zbor în fiecare zi, să mă pierd printre nori.
Orașul e minunat, atât de mare, de curat, oamenii par mai liberi, mai fericiți. Acasă, vedeam pe stradă mulți oameni cu capul plecat, sau cu figuri triste, gânditoare; aici buna dispoziție e molipsitoare, unde te uiți doar fețe zâmbitoare, oameni care privesc cu încredere înainte. Și clădirile sunt altfel, mai îngrijite, mai curate, mai aerisite, deși multe din ele sunt ma vechi decât cele din București nu au aerul acela îmbătrânit de acasă. Poate clădirile îi fac pe oameni fericiți, sau oamenii fac clădirile mai frumoase. Oricum ador locul ăsta, oriunde te-ai duce îți vine să zâmbești, am fost atât de fericită azi. M-a dus Vera la unul dintre locurile ei preferate, o cofetărie…. unde am mâncat…. Apoi am mers prima oară cu taxiul printre clădirile acelea frumoase, mă simțeam ca la film, unde vedeam decorul cum se mișcă în jurul meu, apoi mi-am dat seama: acum fac și eu parte din film.
Sunt atât de obosită, m-am plimbat peste tot, am fost și în parc, în centru, m-a dus la un mall să-mi cumpere niște haine. Mi-am luat mai multe buzițe, o rochie roșie superbă cu bretele pe umeri, niște pantofi tot roșii, Vera mă răsfață, sper să îi pot mulțumi într-o zi pentru tot ce mi-a dăruit. Tata nu a venit cu noi, s-a dus să-și caute de muncă, sper să fie bine, când a venit acasă mi-a zâmbit și m-a mângâiat pe cap. Lucrurile par să se îndrepte, Noapte bună. – Noapte bună iubito! Rămăsese cu ochii deschiși în întunericul care-l înconjura. Îi era frică să închidă ochii, imaginația lui era mult mai rea decât realitatea, demonii săi erau mult mai răi, decât cușca în care se afla. Aici în jurul său se aflau doar oameni, oameni care nu însemnau nimic pentru el, doar … ei erau cei care i-au schingiut sufletul, cei care i-au maltratat iubita, ei erau blestemul său. Îi ura, îi voia morți, erau monștri, bestii dar rămâneau doar oameni, închiși în cuști. Demonii reali erau în el. De cealaltă parte a pleoapelor, dincolo de granița viselor, acolo nu era cenzură, acolo toate luau alte forme, care se măreau și veneau asupră-i, contopindu-se, lovindu-l, rănindu-l, sfâșiindu-l, dar el rămânea inert, stătea doar întins privindu-i cum se hrăneau din el, până când… până când apărea ea… cu părul despletit, cu ochii în lacrimi, cu sânge în obraji, cu carnea vânătă, abia atunci simțea durerea, voia să se ridice, să o salveze dar nu putea… mereu era ceva care-l împiedica să ajungă la ea: uneori era legat, alteori nimic nu părea să-l rețină dar trupul său nu-l asculta, nu se putea mișca, își simțea membrele moarte, parcă se topeau, sau se izbea de un zid, alteori alerga dar părea că ea se depărta de el cu fiecare pas, calea era ca un labirint, o prăpastie, și niciodată, niciodată nu reușea să ajungă la ea. Vedea cum monștrii se întorc de la el și se îndreaptă spre ea, țipa, dar și vocea lui era ștearsă, nu mai avea glas, iar monștrii o învăluiau, unii o loveau, alții o scuipau, o dată unul i-a tăiat părul, o durere surdă era în el simțea cum plânge, dar nu avea lacrimi. La un moment dat unul dintre monștri o săruta… o săruta, și părea că prin sărut îi smulge sufletul. Apoi totul în jur se îngusta, rămânea fără aer, ca o cutie de sticlă care îl strivea care-i tăia corpul și-i diseca ființa atom cu atom, se simțea difuz… Mai bine rămân treaz, e mai puțin dureros. Dar stomacul începuse să-l roadă, îi era foame, dar trebuia să aștepte până a doua zi ca să mănânce. Și mâncarea și somnul erau acum un calvar. I se făcuse frig, simțea transpirație rece pe spate… Somn… vise… nu… nu… NADIAAAA….