Aris (Continuare.. vicii)

martie 24, 2009 at 2:17 pm (iubire, nebunie, povesti, vicii) (amintiri, asteptare, crima, dependenta, ea, griji, inchisoare, inima, iubire, jurnal, noapte, prins, sarut, vis)

Se simțea prins într-o lume străină, una extrem de periculoasă, din care pericolul te pândea de după orice colț. Își dorea cu ardoare să se rezolve situația, să scape de acolo.. ar fi vrut să aibă o telecomandă, să poată derula până la proces, până după proces, undeva într-un viitor când o va avea iar în brațe, când toate acestea vor fi doar amintiri îndepărtate. Dar omul trebuie să-și croiască singur destinul, poate să spere, dar nu trebuie să aștepte nimic de la ceilalți. Pentru a-și limpezi gândurile se apucase de sculptură, pe de o parte îl ajuta să se elibereze, să-și găsească o ocupație, să-și verse nervii și frustrările pe un ciot de lemn, iar pe de cealaltă parte îi permitea să gândească la ce avea de făcut, la ce putea, la ce trebuia să facă. Avocatul nu i-a dăruit speranțe prea mari. Deși era asigurat de ambasadă, era totuși un avocat din oficiu, unul care-și arăta limitele, cu toate că încerca binevoitor să-i vină în ajutor. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era întârzierea procesului. De ce nu începe o dată? Se gândea cu groază că or să-l uite acolo. Că nu o să mai înceapă. Pe zi ce trece devine tot mai claustrofobic simțea pereții cum se apropie de el, cum încearcă să-l înghită. Celălalt gând care-l măcina era ea… Lipsa ei mai precis. Îi era dor să o mângâie, să o privească, să se sărute, visa la buzele ei, la vocea ei dar tot ce putea era să se învârtă ca un leu în cușcă, simțea cum totul îl otrăvea, aerul care-i intra în plămâni era gol, lipsit de oxigen, i se părea o minune că încă mai trăiește, unica lui consolare era jurnalul, din care citea mereu.

20 septembrie 2005 Tata lucrează acum la un casino, pleacă seara și vine dimineața, și-a luat haine noi, trebuie să fie prezentabil. Este foarte încântat de noua slujbă se înțelege perfect cu șeful lui, mi-a spus că sunt prieteni. Mă bucur că e fericit, acum are timp de mine când se trezește, îl simt iar ca pe un tată, deși ceva s-a schimbat, nu e exact cum mă așteptam, eu sunt alta, simt nevoia să fiu singură și nici el nu știe să se apropie de mine. Este tatăl meu, dar este străin, ciudat, mai aproape mă simt de Vera, e ca și sora mea, simt că ei îi pot spune totul. Acum că tata s-a angajat, o să rămânem aici mai multă vreme și m-a înscris la școală. Un fel de școală profesională, special pentru imigranți, acolo o să învăț limba și lucrurile care îmi trebuie ca să pot să mă angajez. Clădirea nu este foarte mare, este dreptunghiulară, albastră cu două etaje. Pe fiecare culoar sunt câte 8 camere, care servesc drept clase. Îmi place că sunt mulți români, deși majoritatea sunt mai mari decât mine, caută să-și găsească de muncă. Mulți au doar liceul și au nevoie de diplomă ca să se angajeze fie vânzători, fie lucrători comerciali, să poată să se angajeze cu forme legale. Dar sunt foarte amabili, oameni simpli care muncesc ziua la negru și seara vin la școală, unde învață limba spaniolă, apoi matematică, fizică, chimie, istorie și geografie. Este o școală normală, singura diferență este că diploma se obține după un an. Tata a spus că e de ajuns ca să pot să mă descurc acolo, să-mi găsesc o slujbă. Singurul care mă enervează este proful de istorie, un spaniol la vreo 40 de ani, care stă tot timpul pe lângă banca mea și îmi bate apropo-uri de genul: româncele sunt frumoase și educate. Iar uneori se lăsa peste banca mea și prefăcându-se interesat de caietul meu își aruncă privirea în bluza mea. Dar proful de sport este adorabil, este tânăr și arată atât de bine, mai ales când face exerciții în treningul lui… și când ne arată exerciții noi….

28 septembrie Tata s-a întors la vechile lui obiceiuri, a reînceput să vină beat acasă, să înjure, aseară m-a plesnit… L-am certat că a început să cheltuie banii pentru ai noștri de acasă… mi-a tras o palmă și mi-a spus că sunt banii lui, că face ce vrea cu ei… să nu-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala, că am început să semăn cu mama, că nu sunt bună de nimic, după ce că îmi plătește școala mai fac și gură… Mi s-au aprins obrajii, și am simțit cum îmi vine să plâng, dar m-am abținut… am țipat la el și mam dus în camera mea… m-am abținut cu greu că era tata… Nici față de Vera nu are rușine…că stă în casa ei și nu plătim nimic, ea are grijă de mine… Abia aștept să termin școala și o să plec, să mă mut, deja nu-l mai suport… Săraca Vera, se chinuie să ne împace, mă mir cum îl mai suportă… Bine că vine dimineața obosit și se culcă, iar pe la prânzul mare când se trezește eu sunt deja plecată la școală, ne certăm mai puțin, seara când el pleacă și eu vin. Într-o seară mă pregăteam să plec în oraș și el întârzia să plece la serviciu. M-a văzut când mă machiam… ce mi-a făcut, că am început să umblu cu golani, că o să-mi pierd capul, că nu-mi văd de treaba mea, că o să ajung ultima coardă, să stau acasă, la urma urmei ce-mi trebuie mie distracţie la vârsta mea…

12 octombrie Am cunoscut un băiat atât de drăguț astăzi: eram în parc, stăteam pe o bancă, la fel ca acasă, la București și priveam oamenii cum trec pe lângă mine, îmi face bine exercițiul ăsta, mă ajută să-mi limpezesc gânurile. La un moment dat l-am văzut… venea spre banca mea, părea pierdut în gânduri, șaten, cu părul scurt, cu niște ochi verzi adânci, pătrunzători, cu un zâmbet fermecător, misterios, cu cât se apropia, cu atât simțeam că mi se taie răsuflarea, credeam că o să treacă pe lângă mine fără să mă observe, dar s-a oprit, privirea lui m-a săgetat, parcă s-a uitat în sufletul meu, am simțit cum tot sângele care se strânsese de emoție se extinde ca un fluviu în venele mele, cum inima începe să pompeze nebună umflându-mi pieptul… cred că eram roșie toată, ah Doamne am simțit că mor când mi-a spus:

-Mereu ești aici?

-Poftim?… am reușit să spun fără să mă bâlbâi… am simțit cum mi s-a oprit vocea în gât de emoție.

-Te văd aici în fiecare zi când mă duc acasă, cum privești trecătorii, ai un zâmbet frumos, dar ochii tăi sunt îngândurați. Pot să mă așez și eu lângă tine? Nu-mi venea să cred, mă cunoștea, mă urmărise stând pe bancă… inima îmi bătea neregulat când s-a așezat lângă mine: când se oprea când se zbîtea ca nebună să scape.

-Da… păi… îmi place să privesc lumea cum trece… am reușit să răspund cu puțina spaniolă pe care o știam. Fac asta de când mă știu, mă liniștește, mă ajută să-mi pun gîndurile în ordine, uneori mă simt ca la un spectacol, ca la teatru, sau la film…

Nici nu știu cum a trecut timpul, cât am putut să vorbim, nici nu știam că știu atâtea cuvinte în spaniolă…Și când m-a atins, când mi-a luat mâna într-a lui, era atât de caldă mâna lui,am simțit că mă topesc. Și acum mai tremur, Dumnezeule, băiatul ăla e fenomenal, și o să ne întâlnim mâine. Azi sunt fericită, nu-mi mai pasă de nimic, mă duc să mă culc, să-l visez pe frumosul meu, îl chema Aris, ce nume frumos. Totul e frumos la el.

Închise ochii și-și simți lacrimi gata să-i inunde pe la colțuri, durerea îi măcina încet pieptul, aerul se opunea să intre, fiecare respirație îl durea, plămânii păreau că s-au lipit ca niște pungi în vid, inima îi rupea pieptul cu fiecare bătaie, se simțea ros, amețit, capul îl durea… ea era undeva departe, în brațele altuia, iar el nu știa nimic despre ea… Ce face? Dacă e bine? Dacă l-a uitat? Ce-i face tipul ăla? Unde o ține, dacă o scoate și el la produs… dacă o bate, sau o înjură. Vera i-a spus că o iubește, că se ținea de capul ei, de aproape un an, dinainte să-l cunoască pe el. Imaginea ei îi măcina mintea, turba, ar fi vrut să evadeze, simțea nevoia să tocească zidurile închisorii cu unghiile, să răstoarne totul în cale; rupea sacul de box când simțea că turbează, își dorea să fugă, să alerge, să simtă vîntul în păr, să vadă cum se schimbă decorul, dar acesta rămânea nepăsător același: tavanul negru, ca o criptă care îl înghițea. Patul era incomod, mic, îl dureau toate oasele, se simțea ca la spital, se simțea condamnat la moarte, fiecare moment care trecea era o agonie care nu se termina, practic trăia aceeași clipă la nesfârșit: iar și iar și iar… Simțea nevoia s-o strângă în brațe, s-o sărute, dar nu avea parte decât de celula lui meschină: strâmtă, rece și neagră. De colegii care îl vânau și care noaptea luau forme de umbre, de fiare… iar la final apărea el, fiara, care o sacrifica pe ea, care o răpea, o deținea, și orice ar fi făcut el, oricât de repede ar fi alergat orice cale ar fi ales tot nu reușea să ajungă la ea, ba i se împleticeau picioarele, ori se crăpa pământul dedesubt si cădea în prăpastie, ori ei se depărtau pe măsură ce el încerca să înainteze. Zilele treceau la fel, una după alta, fără nicio știre de la ea, doar citindu-i jurnalul, de ce? ca să afle cât pătimise? Ca să fie gelos pe fantomele din viața ei…. dar și el era acum tot o fantomă. Probabil ea îl credea acasă, fericit, cu alta… dar el era acolo pentru ea, și ce folos? Ajunsese prea târziu, ea plecase…

-De ce nu m-ai așteptat?

- Ești nebun, de ce l-ai omorât? Nu trebuia să faci asta. Vezi tocmai ăsta e motivul pentru care am vrut să dispar.

- Dacă n-ai fi plecat nu l-aș fi omorât… Trebuia să fugim. Ne-am fi ascuns, nu ne-ar fi găsit.

- Acum nu gândești ce spui, unde să ne ascunde? Cu ce am fi trăit? Ce s-ar fi ales de viața ta ? Nu era cinstit să suferi pentru mine.

- Acum e mort, nu mai avem de ce ne teme…

- Da! și tu ți-ai distrus viața… pentru ce? pentru nimic. De ce nu m-ai ascultat, de ce nu ai înțeles sacrificiul meu? Am plecat ca să fii fericit, să nu trăiești cu umbra mea pe suflet.

- Dar sufăr. Sufăr fiindcă nu eşti lângă mine, sufăr fiindcă așa am ales, am ales să te iubesc, să nu renunț la tine, decât dacă într-o zi, într-o zi n-o să mă mai iubești.

- Și dacă nu te mai iubesc?

- Nu, nu spune asta, nu minți, simt cum tremuri, cum mă vrei… ți-e dor de atingerea mea, așa cum îmi e și mie. Iubito, trebuie să găsim o cale să fim din nou împreună.

- Cum poți să mă mai iubești? Nu vezi că-ți fac rău?Că te-am distrus?

- Nu m-ai distrus iubito, nu mai plânge, suferința e mai dulce lângă tine, e suportabilă când îți aud glasul, când îți văd ochii, când îți ating pielea, când te strâng în brațe… Tu m-ai recreat, tu mi-ai dăruit o lume nouă, una în care nu credeam, una în care ești în stare să te dăruiești absolut pentru celălalt fără să conteze prețul, fără să-ți pară rau. Fiindcă nimic nu se compară cu mulțumirea pe care o simt când îmi zâmbești, când te cuibărești la pieptul tău și mă privești cu ochi mari, de copil, când știu că mă iubești. Pentru acest sentiment eşti dispus să sacrifici totul. Vino înapoi, am atâta nevoie de tine…