Jurnal… (continuare vicii)

martie 26, 2009 at 5:10 pm (povesti, vicii) (brad, buze, Craciun, familie, fantana, jurnal, lumini, plimbare, sarut)

18 noiembrie 2005 M-a sărutat… încă nu-mi vine să cred! am inima cât un ghem iar stomacul meu s-a blocat, simt ca nu-mi mai trebuie nimic. Am ieșit iar în oraș, împreună cu el… E atât de atent, a învățat foarte repede tot ce-mi place mie. Mi-am luat o înghețată de caramel, apoi am profitat de ultimele zile frumoase și am mers prin parc… ne-am apropiat de fântâna arteziană… era încă destul de cald sau mă îmfierbântasem din cauza simplului fapt că eram cu el… așa că apropierea de apa care sărea m-a răcorit, m-a atras într-un anumit mod, involuntar aproape m-am tras spre el, și l-am prins de braț, s-a uitat spre mine, a surâs, apoi mi-a luat fața în palme, mi-a mângâiat bărbia, s-a uitat în ochii mei și apoi și-a lipit buzele de ale mele… le-am simțit cum îmi luau tot aerul, cum mi le-a cuprins pe ale mele, parcă să mi le fure… inima mea era cât un purice… apoi i-am simțit limba în gura mea, cum îmi căuta limba… mă trec fiori și acum… Lăsă caietul la o parte și privi în sus tavanul înegrit de vreme, își aminti de buzele ei… le văzu cum coborau spre el, întredeschise, pregătite să-l soarbă, să-i ia vlaga, să-l lase inconștient, să-l poarte pe alte căi, să-l ducă spre altă lume, creșteau tot mai mari, înghițindu-l… În ultima vreme buzele, ochii, trupul ei erau tot timpul lângă el, le visa, le căuta pe tavan, scrijelea pereţii goi, cu unghiile căutând-o, dar nu era acolo… nu avea să vină… trebuia să se ducă el după ea, iar el pierdea timpul între patru pereţi, fără posibilitatea de a pleca undeva, se simţea legat de mâini şi de picioare. Trecuse cât? O lună de când n-a mai văzut-o de când nu mai avea niciun semn de la ea… Plecase fără să-şi ia rămas bun. Plecase ca să-l ajute pe el, ca să nu mai sufere. De parcă s-ar putea… De parcă aş vrea să te uit… Nu! O să te am, o să fii a mea, chiar dacă va trebui să răscolesc toată lumea asta nenorocită şi să o întorc cu susul în jos… Rămase nemişcat, culcat pe spate, cu ochii inexpresivi sticlind în întuneric, aşteptând zorii. ……………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

15 decembrie 2005 Să vin în Spania a fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat, sunt fericită, tata a obosit să mă cicălească cu ideile lui învechite, ba chiar l-a cunoscut pe Aris, la început a strâmbat din nas şi mi-a spus că e doar un adolescent în călduri care a dat de miros de carne şi aşteaptă să mă prindă… Dar greşeşte, când mă uit la el, când văd cum se poatră cu mine ştiu că nu e aşa, cât despre prins, m-am lăsat de mult prinsă în vraja lui, dar până acum nu a încercat să profite… sau a acceptat limitele pe care le-am impus: nu-ţi fă probleme, o să vină şi vremea aceea… îmi spunea aseară în timp ce mă mângâia pe burtă, în cercuri mari, lente, apropiindu-se când de sâni, când de chiloti. Eram udă toată, ah, ce bine era… doar că nu ştiu ce e cu mine, îl doresc dar e ceva care mă ţine când se apropie momentul, deocamdată. Vera e încântată de el, mi-a spus că sunt norocoasă că am găsit deja pe cinvea care ţine atât la mine. Între timp mi se pare că a reuşit să-l câştige şi pe tata, care îi acceptă prezenţa atunci când e treaz şi mă mai întreabă uneori ce mai face Aris? Tot mai bea dar de când Vera i-a pus restricţie, când ajunge acasă se ţine încă pe picioare şi poate vorbi. Nu poate să trăiască fără băutură, dar cel puţin e mai moderat acum şi ne ajung banii ca să-i trimită şi mamei câte ceva. Încet-încet lucrurile încep să se aşeze. Mi se mai face uneori dor de mama şi de frati-miu ăla mic, George, mai ales acum că se apropie sărbătorile, mi-e dor de prăjiturile pe care le fac mama şi bunica, de bradul nostru… dar e bine şi aici, aşa putem să-i ajutăm mai mult decât dacă am fi acolo cu ei. I-am trimis lui George un PS, din banii câştigaţi de tata, nu pot să nu-mi imaginez bucuria lui, cum o să ţopăie în jurul bradului de bucurie când o să-l vadă şi nu pot să nu plâng când mă gândesc că o să fie primul Crăciun fără ei. Cât mi-ar plăcea să vină şi ei aici măcar o săptămână, să se bucure de minunăţiile Madridului. De o săptămână tot oraşul e plin de culori şi luminiţe, pe fiecare stradă, pe fiecare stâlp pe fiecare copac. Au un brad natural imens în faţa primăriei oraşului, şi lumea s-a adunat să-l privească, peste tot sunt copii roşii în obraji, care aleargă se bucură… îmi place, îmi aminteşte de acasă. Dar cel mai mult mă încântă grădina palatului regal care e şi ea luminată peste tot, arcurile de flori, copacii, gardurile vii, toate sunt acum pline de luminiţe. Aris m-a dus acolo, ne-am plimbat vreo 2 ore, era destul de rece şi am avut noroc şi de zăpadă, pe urmă, seara când s-au aprins luminile ne-am plimbat cu maşina şi nu-mi puteam dezlipi ochii de geam, mă simţeam ca un copilaş în lumea lui Moş Crăciun.