Dioscoride’s Blog

Era noapte, in camera era bezna, singura lumina care il batea era felinarul din fata casei, lumina palida incerca sa razbata prin geam, prin perdele, pana la el. Fata lui era palida, figura crispata, imbatranita, cu gura stransa, o cuta mare trona pe fruntea lui, iar ochii erau mici, ficsi intr-un punct imaginar… de fapt erau goi, nu era nimeni acolo. Ploaia uda fereastra, o ploaie surda, marunta, monotona, fara ruperi de ritm, fara putere… si-ar fi dorit o ploaie torentiala, sa toarne repede, furios, sa fulgere, sa tune, o ploaie care sa fie la unison cu furia din el, ceva care sa se certe cu el. Dar nu, picaturile de ploaie se succedau aproape cronometric, tic-tac, tic-tac. Natura il ignora, doar ii amintea ca e inchis intr-o cusca si ca tot ce poate face este sa astepte. De ce nu esti aici cand am nevoie de tine! Dar sunt… si totusi nu era. Se zbatea, incerca sa-i fie aproape, dar nu reusea, nu asa cum avea ea nevoie, nu cum isi dorea. O iubea… Simtea cum il atinge fiecare vibratie care o tulbura pe ea, fiecare carcel, fiecare gol care i se punea in piept. Doar ca uneori era atat de departe incat nu putea ajunge la timp. exact cand ea avea cea mai mare nevoie. Si asta il durea cel mai tare. un singur lucru ii mai lega: iubirea… speranta ca intr-o zi…

Fereastra nu avea gratii, dar acestea erau acolo, in sufletul lui, privea ploaia si astepta ziua, ziua cand va iesi afara:  ziua cand ea va fi acolo, fara gratii, fara oprelisti. Ziua cand se va putea uita in ochii ei si-si va vedea chipul.