Dioscoride’s Blog

Totuși era bine, moșul părea că vrea s-o lase… acum totul era doar o problemă de timp… de fapt de la început totul a fost o problemă de timp și de distanță, părea că s-au alergat mereu în jurul unei axe și se învârteau și cu cât se învârteau, se apropiau dar de fiecare dată când se apropiau suficient cât să poată fi împreună intervenea ceva ca un uragan ca o reacție, ceva care-i separa, care-i arunca în colțuri pierdute din univers. Acum însă inima lui bătea mai liniștită, avea din nou ceva ce lăsase de mult în urmă, nici el nu mai știa pe unde: avea din nou speranța. Îi venea să alerge ca un copil până la ea s-o ia în brațe, să o sărute, să-i dea vestea cea mare: în curând vor fi liberi, se vor putea iubi așa cum trebuie. Deja nu se mai concentra la ce-i spunea Cezar, nu mai era important, se lăsă purtat de o reverie, privea pe fereastră și era și el acolo lângă ea, se apropie de ea și ea-și trecu brațele după capul lui, își apropie buzele de ale lui și-l sărută, primul sărut liber, apoi își trecu brațele pe după mijlocul ei, o strânse bine și o învârti, făcând-o să plutească pentru câteva secunde în aer, se roteau și la un moment dat căzură pe iarbă:
- Bogdane! Bogdane… ești atent? Cezar îl trezi din reverie dar gândurile nu păreau să-i dea pace. Poate acum ar fi momentul să-i spună lui Cezar despre el și Nadia? Nu, ce ar fi fost de spus: Știi am venit în casa ta, mi-ai dat de mâncare, mi-ai dat o slujbă și eu m-am culcat cu femeia cu care ești tu. De fapt femeia pe care o ții lângă tine îmi aparține mie, fiindcă ne iubim, fiindcă e o pasiune care ne macină pe amândoi și nu ne putem abține să stăm separați… Nu, nu poți face asta te-ar arunca în stradă, ca pe ultimul om și pe ea… pe ea ar bate-o sau cine știe ce i-ar face. Trebuie să am răbdare și totuși nu mă pot abține; bebe, am nevoie de tine.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

- Bună, iubito! Am nişte veşti grozave. O întâmpină el, tot numai zâmbet, punându-şi braţele în jurul ei şi trăgând-o spre el. Am vorbit cu Cezar.

- Despre ce? Despre noi? Eşti nebun? Nu ţi-am spus să n-o faci? Şi ce i-ai zis? Ce ţi-a zis? întrebă ea panicată, smulgându-se din braţele lui.

- Linişteşte-te, sunt întreg… suntem amândoi bine. Crezi că mai eram aşa fericit dacă era ceva rău? Nu i-am spus nimic despre noi, nu încă, crezi că nu-mi cunosc interesele? Crezi că vreau să mă alunge şi să nu te mai pot vedea niciodată? Nu aş suporta să mai fim încă o dată despărţiţi. O strânse în braţe.

- Mai uşor, se retrase ea din braţele lui. Ne poate vedea cineva, apoi parcă îi păru rău fiindcă îl privi cu ochii trişti şi îl sărută rapi pe buze. El încercă să i le muşte cu buzele lui, dar nu reuşi să le prindă. Ea râse uşor şi-l îndemnă: Acum, hai spune-mi ce voiai să-mi spui.

- Am vorbit cu Cezar despre tine… auzindu-l Nadia ridică o sprânceană. De fapt el mi-a vorbit despre tine, se corectă el încurcat. Mi-a spus că… pe scurt mi-a zis că o să-ţi dea drumul.

- Ce? Eşti sigur? Ce i-ai spus? Ce ţi-a zis exact?

- Păi nimic, te-a văzut cum te plimbai în grădină şi a zis că ştie că nu te poate ţine mereu lângă el şi că o să-ţi dea drumul, într-o zi, că o să te mai ţină puţin.

Nadia izbucni în râs:

- Asta ţi-a zis? De asta te-ai emoţionat aşa? Asta mi-a spus- şi mie la început, dar acum e tot mai posesiv, n-ai văzut că mă consideră logodnica lui? La început l-am crezut şi eu, dar acum n-o să mai cred până nu văd.

- Mi-a spus că Alex îl pune pe gânduri, că de-asta a înţeles mai multe în legătură cu tine.

Nadia se schimbă la faţă: – Bebe, Alex mă iubeşte! Bogdan rămăsese cu gura căscată.

- Ceeee? Poftim? Cum așa?
- Mă iubește… Nu mă întreba cum, nu mă întreba de ce… că nu știu. Știu doar că mă iubește. Și dacă a vorbit ceva cu taică-su, în mod sigur a vorbit pentru el… vrea ca taică-su să-mi dea drumul ca să fie el cu mine.
- Da dar… nu se poate, nu poate să te dea așa de la unul la altul ca pe un obiect. Ești o ființă umană, ai sentimente, ai voință
- Nu mai sunt, nici nu mai simt că aș fi fost vreodată. Bogdan îi prinse capul în mâini, își lipi fruntea de a ei, în timp ce cu degetele mari de la mâini îi mângâia obrajii și buzele:
- Șșșșșt… nu mai spune nimic! Sunt eu aici să te apăr, ai inimă iubito! O să fie bine, o să fie cum vrem noi. O sărută și ea-i răspunse. O simțea cum tremură în brațele lui. Nu-i mai păsa că i-ar putea găsi cineva, simțea dorința cum îl cuprindea tot mai tare, mâinile lui se plimbau tot mai febril pe trupul ei, în timp ce mâinile ei îi răspundeau. Hainele erau pe jos, iar buzele lor se contopeau… Te iubesc! Era ultimul lui gând în timp ce trupurile lor se contopeau… Și eu! șoapta care-i răsuna în ureche, dându-i aripi, o cuprinse în brațe, lipind-o de perete, în timp ce buzele lui o explorau, ea închise ochii și se lăsă purtată pe cărările descrise de buzele lui.
……………………………………………………………………………………………………………………………………
- Trebuie să știi ceva, îi spuse ea tot cu vocea scăzută. Stăteau în pat, el o ținea în brațe, și-i îmbrățișa umerii, în timp ce ea-l mângâia pe obraz, când ea rupse tăcerea și se ridică.
- Ce e? Ce s-a întâmplat? întrebă el agitat…
- Nu aș fi vrut să se întâmple așa, nu aș i vrut ca tu să afli asta, dar cred că e mai bine să o afli de la mine decât de la el…
- Poftim?
- Bogdan… Alex are motive să spere că voi rămâne cu el… Lasă-mă să termin te rog… Nu te merit, nu te-am meritat niciodată, mereu te-am rănit, mereu te-am făcut să suferi. Îl privi în ochi, se uită la el cu ochii ei înlăcriați, plini de durere, de resemnare, iar el simțea că ceva s-a rupt în el el privind-o. privind-o, simţea pentru prima oară cu adevărat că poate să o piardă, că se crea în jurul lui un abis care-l rupea de lumea din jur, simţea cum i se strânge pieptul şi îl doare, pur şi simplu îl doare. Ea plângea şi nu-şi putea găsi cuvintele… îl strânse în braţe, apoi se depărtă, îl respinse: Nu mă atinge! nu te merit! lasă-mă! Nu ştii ce ţi-am făcut. E o minciună, totul e o minciună!
- Calmează-te, te rog! spuse el. Despre ce vorbeşti? explică-mi. rămăsese paralizat, cu mâinile întinse spre ea, dar simţea cum sângele trece brusc prin el, deja nu mai avea stare… se ridică şi o privi cum stătea acolo pe pat, cu capul în mâini, plângând fără să înţeleagă de ce… ce făcuse, ce se întâmplase, se aplecă la picioarele ei şi i le cuprinse cu braţele sărutându-i-le.
- E o minciună, totul e o minciună bine? Totul e fals, doar un decor! urăşte-mă, te rog! urăşte-mă! nu ştii ce ţi-am făcut. Trebuie să afli. Eu îl cunosc pe Alex dinaintea ta, dinainte să te ştiu pe tine… plânsul o înecă…
- Poftim? Ce vrei să spui? Era tulburat, se înroşise la faţa şi începuse să respire greu, mergea din ce în ce mai agitat, îşi mişca mâinile deasupra capului, se trăgea de păr, le ducea peste ochi.
- Alex era Aris… Pe el l-am iubit, el e cel care m-a vândut. Nu am știut că Cezar e tatăl lui, nu am știut că el e prietenul tău.
- Stai așa, vrei să-mi spui că Alex e iubitul tău din Spania? De ce l-ai numit altfel?
- Îmi plăcea mult numele ăsta, era numele unui personaj dintr-o piesă de teatru pe care o văzusem, tot el mi-a zis mie Isabella prima oară, așa se numeau personajele din piesă; poate de asta l-am păstrat, de asta l-am ținut ca pseudonim, ironia sorții a făcut ca așa să-l cunosc pe tatăl lui. Am avut o surpriză imensă când l-am văzut. Nu-l mai văzusem de atunci, mereu mă gândeam că atunci când o să-l revăd o să-i scot ochii… Dar l-am revăzut așa cum îl știam și nu știu, m-am simțit ciudat… Când m-a văzut i-a picat și lui fața, nu cred că se aștepta să mă mai vadă vreodată. Am fost supărată, nu am vorbit cu el luni bune. La început și el m-a evitat, apoi tot începea să se dea pe lângă mine, să-l iert. Că n-a vrut, că era supărat, că a fost un bou, un prost… și cu ce m-a ajutat asta pe mine în calvarul ăla? Nu l-am băgat în seamă. L-am ignorat, am trecut mai departe, nu suportam să fiu în aceeași cameră cu el. Aș fi vrut să plece, dar nu-i puteam cere lui Cezar să-l gonească din casa lui. Și într-o seară, a venit mort de beat acasă. Eu citeam, stăteam în salon și l-am văzut când a intrat, a căzut lovindu-se de ușă. Mi s-a făcut milă de el și l-am dus în pat. L-am ajutat să se dezbrace, apoi m-a prins în brațe, mi-a spus că mă iubește, m-a sărutat și… mă simțeam ca o păpușă în brațele lui, nu m-am putut opri, și pentru prima oară după atâta timp m-am simțit și eu bine. Apoi s-a mai întâmplat de câteva ori, când plecam de acasă cu el…
- Îl iubești?
- Pe tine te iubesc… cu el a fost ceva, nu știu ca o revoltă împotriva lui Cezar, nu-l mai suport, nu mai suport să-l văd, să mă atingă…
- Atunci hai să fugim…
- Nu fi nebun, eu îți spun că am fost și cu Alex și tu vrei să fugim? Nu ești normal măi omule!
- Nu, nu sunt normal, sunt nebun, nebun de iubire, atât de nebun că în viața mea sunt sigur doar de faptul că te iubesc, că te doresc. Și Alex știe de noi doi?
- Nu, nu știe, sau nu cred că știe, poate doar bănuiește, e orbit de gelozie, mă tot caută, mă amenință că o să-i spună tot lui Cezar, mi-a promis că o să mă ceară pentru el.
- Ai mai fost cu el de când m-am întors eu?
Ea dădu ușor din cap:
- O dată, eram amețită, și a venit la mine și m-a strâns în brațe și s-a întâmplat, nu m-am putut controla…
- Deci încă mai ai sentimente pentru el…
- Nu, sau nu știu, nu ar trebui, după câte lucruri mi-a făcut. Pe tine te iubesc, la tine mă gândesc mereu, mi se taie respirația când te știu plecat, când ești lângă mine și nu pot să te ating simt cum mă sufoc, am ceva care mă ține aici. Cu Alex nu simt toate lucrurile astea, suntem doar amici, nu am nevoie de mai mult, doar că el mă caută și uneori mi-e milă de el, alteori, când mai beau și un pahar de vin roșu și începe să mă atingă, mă stârnește. Sunt și eu om, ce-ai vrea să fac acum? Nu mă pot împărți. Dar dacă aș putea să aleg te-aș alege pe tine. Și îi luă mâinile și le duse la buze, Bogdan rămase cutremurat, apoi glasul din el urlă mai tare decât rațiunea, îi puse mâinile pe cap și o strânse în brațe, lipindu-i capul de burtă. Rămase așa mângâind-o pe creștet.