Usa
E tarziu… atat de tarziu, poate prea tarziu. El statea privind la usa neagra, din metal. Astepta sa se deschida, sa vina ea, sa vina iar. Si orele treceau… incet, inert, si el le simtea trecand prin el prin piele, prin carne, prin oase: secunda cu secunda, minut cu minut, ora cu ora, si se pierdeau in cercuri concentrice in jurul lui. Timpul era un monstru, un labirint care crestea in jurul lui, care-l inghitea, care se strangea, se ingusta… ramasese el si usa… doar el si usa, asteptand sa se deschida… Sa fie ea acolo, sa-i cada pe piept, sa il sarute, sa-i spuna ca s-a intors. Ce va fi viata lui acum fara ea? Acum cand invatase sa o viseze, cand avusese grija de ea, iubea sa aiba grija de ea, sa-i stearga lacrimile, sa-i alunge suferinta din suflet, cand fusese langa el de atatea ori, de fiecare data cand ii era greu. Azi, dupa luni de zile se simtea din nou singur. Dar fusese doar un intrus in viata ei, un proscris, se trezise fara sa vrea, dar dorindu-si sa fie, era atat de bine in universul ei, era in echilibru. se simtea ca si cum Dumnezeu il daduse afara din rai, poate asa s-a simtit si Adam… Mergea pe strada si-si ducea mana la tampla, simtea cum totul se pierde cu el, cum Nordul e sud si sudul e sud, cum lumea se-nvarte-n sens invers. O voia, isi dorea sa mai fie, sa fie acolo, sa-l astepte, sa-l iubeasca…
Dar orele treceau… Ramase cu speranta: intr-o zi o sa se deschida…
