Dioscoride’s Blog

Bogdan stătea la o masă cu un pahar de whiskey. Luă paharul în mână și-l privi: Lichidul era transparent, lucid, clar in timp ce mintea lui era o nebuloasa, il ridică și-l duse la buze, simi cum intră arzându-l, umplându-i papilele gustative cu un gust tare, spirtos. Lua foc, mintea lui ardea, simti lichidul cum ii aprinde sangele si cum trece prin tot corpul. Închide ochii și îi simte uzi. Simțea cum il arde pieptul, ca si cum bautura i l-ar topi in straturi: plamânii, inima, lăsând sub cutia de oase doar un loc gol, un imens gol care-l rodea. Îl durea, îl durea atât de tare că-i făcea pielea să tremure, era întuneric în jurul lui, nu mai era nimeni, se făcuse doar un frig și se lăsă cu capul pe masă ascultând.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Când se întorsese acasă o găsi singură, în camera ei plângând. Se apropie de ea îngrijorat:

- De ce plângi? Îi puse o mână pe păr și ea se întoarse spre el strângându-l în brațe, rămăsese singurul care o văzuse plângând de atâtea ori și acum avea nevoie de el, avea nevoie de cineva să o sprijine, când îi simți mâinile pe umerii ei, mângâind-o îl strânse și mai tare:

- Tata… tata… tata… doar atât repeta, părea că doar atât mai spune. Speriat Bogdan încercă să se uite în ochii ei dar aceștia priveau speriați în toate părțile, iar mâinile ei îl strângeau cu putere.

- Ce-a pățit?

- Accident… Accident… repeta absentă cuvântul ăsta.

- E mort? întrebă șocat, auzindu-l ea izbucni și mai tare în plâns, avea o criză de nervi…

- ..Nnnu… răspunse sugrumată de emoție… atunci el se calmă:

- O să fie bine ai să vezi… o să se facă bine… și o mângâie sărutând-o pe frunte.

- Ia-mă în brațe, ține-mă strâns… începuse să suspine. Avea nevoie de cineva s-o îmbuneze, să-i dea speranță, să-i spună că o să fie bine, să facă să fie bine. Chiar dacă ea nega chestia asta, chiar dacă nu mai credea în nimic, chiar dacă încerca să-și închidă mintea avea nevoie să-i spună cineva…

………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Toate se încurcau, toate i se închideau în față, tot mai înalt se ridica zidul în fața lui și cu cât se încăpățâna să urce, zidul creștea și el dar nu se mulțumea doar cu atât: i se opunea, nu mai era doar un simplu zid, era inamicul lui, prinsese viață: era când gheață, când foc, uneori îl inunda, alteori îl usca, creștea mărăcini care se prindeau de el și-l răneau, îl umpleau de sânge, dar el se încăpățâna să rămână agățat, să mai facă un pas, devenise aproape una cu zidul. Mereu când erau aproape intervenea ceva: când să-l convingă pe Cezar s-o lase a apărut Alex, când s-o convingă pe ea să fugă s-a îmbolnăvit taică-su… Principalul vinovat era taică-su: el a adus-o în Spania, el a lăsat-o pe mâna lor, el i-a distrus viața… simțea cum sângele îi clocotește, i se urcă la cap. Era turbat: strânse paharul cu furie până când acesta se crăpă, apoi sticla se izbi de perete, dizolvându-se în mii de cioburi, iar lichidul lăsă o pată pe zid, o pată care se scurgea într-o baltă pe podeaua rece de piatră. Părăsi camera cu capul în jos. Totul s-a întâmplat ca un vârtej, atât de repede, în doar trei zile universul lui s-a schimbat:

A avut loc un accident de muncă, tata a făcut hernie de disc și trebuie operat de urgență, altfel riscă să rămână paralizat pe viață…

Am vorbit cu Cezar, mi-a zis că o să-l aducă aici să-l opereze, știe el un medic de încredere.

Azi Cezar mi-a făcut o „surpriză”: a zis că știe cât mi-e dor de familia mea și cât sufăr din cauza lor, așa că dacă munca lui nu-mi permite să mă văd cu ei mai des, o să-i aducă pe toți: și pe mama și pe fratimiu, să stăm toți împreună… Dar asta înseamnă… exact… o să stăm toți aici…( Asta înseamnă că te-a legat cu el de tot, că nu mai poți să pleci) O să fie bine… Te iubesc, ea-l strânse-n brațe: Am atâta nevoie de tine… știu că-ți fac rău, iartă-mă te rog că sunt atât de slabă.

Seara a picat bomba: Cezar i-a dat drumul Isabellei, a lăsat-o liberă, liberă să fie cu el… cu Alex…

Își puse capul în palme, simți ceva ud, apoi văzu că e roșu, abia atunci își dădu seama că-l ustură mâna, era plină de cioburi, dar el rămăsese așa, cu ochii goi: Veniseră ai ei, dar el nu fusese acolo să-i vadă, el plecase… câteva zile, poate ar fi trebuit să plece de tot, să nu se mai întoarcă… Dar când s-a întors, când l-a văzut ea parcă a văzut pe Dumnezeu: s-a luminat la față, apoi când au rămas singuri l-a sărutat cu atâta patimă, cred că a fost cel mai pasional sărut al nostru… își duse mâna la buze, își amintise cum ardeau buzele ei, ce gust avea pielea ei în seara aceea.

Tatăl ei era la spital, aștepta să fie operat, se plângea tot timpul de dureri, a fost o dată să-l vadă, dar era obosit, îmbătrânit, cu părul albit poate înainte de vreme, deși era mai tânăr decât Cezar cu vreo 10 ani, era vizibil mai cărunt decât acesta. Nu putea să stea pe spate, nu putea să stea în șezut, stătea într-o rână, i se citea durerea în ochi. Ea stătea lângă el și-l îngrijea, îi aducea apă, îi dădea de mâncare. Pe Alex îl știa din Spania, faptul că a rămas cu ea până acum nu putea decât să-l bucure și să-l încredințeze că a fost pe mâini bune, îl considera practic un fiu. Cezar era văzut ca un Mântuitor, toate mulțumirile lor, se ridicau spre el, cel care a luat-o sub aripa lui pe fata lor și i-a fost ca un tată. Faptul că era tatăl lui Alex nu făcea decât să-l vadă și mai bine. Tatăl era familiar cu Alex, iar mama și fratele l-au primit cu bucurie și cu recunoștință, fratele ei îl vedea ca pe un frate mai mare, pe cineva care-l putea învăța multe, se ținea scai de el. Pentru ei, el, Bogdan nici nu exista, era la fel de bun, de important ca și câinele familiei, sau majordomul, poate asta vedeau în el: un angajat, în cel mai bun caz un prieten al lui.