Aris (Continuare.. vicii)
Se simțea prins într-o lume străină, una extrem de periculoasă, din care pericolul te pândea de după orice colț. Își dorea cu ardoare să se rezolve situația, să scape de acolo.. ar fi vrut să aibă o telecomandă, să poată derula până la proces, până după proces, undeva într-un viitor când o va avea iar în brațe, când toate acestea vor fi doar amintiri îndepărtate. Dar omul trebuie să-și croiască singur destinul, poate să spere, dar nu trebuie să aștepte nimic de la ceilalți. Pentru a-și limpezi gândurile se apucase de sculptură, pe de o parte îl ajuta să se elibereze, să-și găsească o ocupație, să-și verse nervii și frustrările pe un ciot de lemn, iar pe de cealaltă parte îi permitea să gândească la ce avea de făcut, la ce putea, la ce trebuia să facă. Avocatul nu i-a dăruit speranțe prea mari. Deși era asigurat de ambasadă, era totuși un avocat din oficiu, unul care-și arăta limitele, cu toate că încerca binevoitor să-i vină în ajutor. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era întârzierea procesului. De ce nu începe o dată? Se gândea cu groază că or să-l uite acolo. Că nu o să mai înceapă. Pe zi ce trece devine tot mai claustrofobic simțea pereții cum se apropie de el, cum încearcă să-l înghită. Celălalt gând care-l măcina era ea… Lipsa ei mai precis. Îi era dor să o mângâie, să o privească, să se sărute, visa la buzele ei, la vocea ei dar tot ce putea era să se învârtă ca un leu în cușcă, simțea cum totul îl otrăvea, aerul care-i intra în plămâni era gol, lipsit de oxigen, i se părea o minune că încă mai trăiește, unica lui consolare era jurnalul, din care citea mereu. Read the rest of this entry »
Caietul cu coperta albastra (continuare… vicii)
Iese din bucătărie și în drumul spre ieșire zărește ușa care dă spre camera ei, șovăie un moment, apoi intră: simte mirosul atât de familiar, draperiile trase ca de obicei, peste jumătate din pat, patul ei cu lenjerie de satin, cu pernele frumos ordonate, se apropie, atinge ușor, și simte cum lacrimi vor să iasă din matca ochilor, îi închide instinctiv, nu vrea să plângă, de ce ar face-o… dar amintirile îl năpădesc, își amintește cum stătea ea lasciv pe perne, cum îl invita cu priviri fierbinți, cu buzele roșii și pline, cu bratele ei moi și subțiri, cum trupul ei îl aștepta, acum era doar cearceaful, roz, rece, atât de rece. Lumina intra puternic printre draperii, se dusese căldura aceea de primăvară care te îndemna să lenevești în pat alături de persoana iubită, acum era doar o căldură mistuitoare, care îți topea puterile și voința, una care te sufoca, una posesivă, nu îmbietoare; își simțea pieptul tot mai greu, privi în jur: oglinda ei mare așezată deasupra mesei de toaletă, altădată pline de farduri, rujuri și alte mărunțișuri era acum pustie, doar o perie uitată, șifonierul și el gol, era acum atât de mare, părea că-l trăgea înăuntru să-l înghită, poate ar fi preferat asta pentru o clipă: să fie înghițit de abis, de vid, de nimic, să își termine existența, dar oricât și-ar fi dorit nu putea: nimeni nu are dreptul să ia viața, a lui sau pe a altuia, râse gândindu-se la ochii lipsiți de expresie, la gura care gâlgâia de sânge, îl trecu un fior, își aminti cum îi tremuraseră genunchii până acolo, cum i se strânsese stomacul când a pus mâna pe pistol, își spusese că nu o să-l poată folosi niciodată… niciodată să nu spui niciodată, nervii, emoția, ea plecase, asta i-au tăiat tot, apoi vorbele, ocara lui Sorin îl puseseră pe pilot automat: mâna sa a luat singură pistolul, corpul său a făcut singur un salt peste birou, apoi trăgaciul… nu-și amintea să fi apăsat pe trăgaci, creierul său nu-și amintea să fi dat comanda asta și totuși glonțul ieșise, zgomotul amortizat de corpul imens s-a auzit, tremurul cărnii străpunsă de fier, sângele cald și negru ieșise… Am făcut-o, eu l-am ucis; dar oricât de oripilat se așteptase să fie, oricât de revoltător îi era gândul, nu se simțea ca și cum tocmai omorâse un om: Nu era un om, era o bestie, un monstru care trebuia distrus înainte să mai distrugă și alte vieți. Dar oricât de altruist voia să pară gândul acela el știa adevărul: nu în numele dreptății sau al umanității, pentru binele sau pentru salvarea omenirii o făcuse…NU! o făcuse pentru ea, un gest egoist. și se cutremură la întrebarea următoare, dacă ar face-o din nou?: de fiecare dată! Știa că dacă tipul pe care-l căuta, cel care o deținea acum nu ar fi fost dispus să i-o dea, știa că va încerca să o ia cu forța dacă nu se putea altfel. Ce fel de om sunt dacă omor oameni pentru ce consider că-mi aparține? Din nou se dovedește că oamenii sunt animale, cei mai răi, cei mai de temut fiindcă pun în vânătoarea lor toate armele, cele mai rele și mai mârșave. Dori să închidă șifonierul când privirea i se opri pe un raft: mai rămăsese acolo un caiet cu copertă albastră, o agendă, cu scrisul ei: aplecat spre dreapta, mic, dar ordonat, ferm, citi câteva rânduri: De când eram doar o copilă băieții erau fascinați de sânii mei…Pariez că unii chiar se masturbau gândindu-se la forma lor pe care se mula tricoul, la cum i-ar mângâia,sau săruta, decât cum să mi-o tragă în mod normal… citi și-și aminti pentru o clipă sânii ei, nu foarte mari dar rotunzi, cu sfârcurile roz și tari, alunița aceea de pe sân… avusese ocazia să-i studieze, să-i sărute, să-i pipăie încet, ferm, puternic, sălbatic… Astăzi fanteziile multora s-au împlinit, nu pentru ei, nu pentru toți… dacă m-ar vedea cei de acasă… închise caietul: era un jurnal, jurnalul ei poate îl uitase acolo, poate îl lăsase intenționat: era parte din fosta ei viață, avea nevoie să se rupă, să înceapă una nouă, departe de trecut… Să-l ia? Oare ea ar fi vrut ca el să citească jurnalul acela? Decise să-l ia… ca să nu-l găsească alții, la el era în mâini mai sigure. Decisese să nu-l deschidă, deocamdată… să aștepte. Ce? permisiunea ei? Nu, nici nu o să-l citească probabil, numai să-l aibă, o parte din ea. Înainte să iasă mai aruncă o privire, camera era goală, mută, doar parfumul ei încă persistent în aer mai amintea de trecerea ei pe acolo. Oftă, închise ușa și plecă mai departe, ca un condamnat la moarte care-și ia adio de la viață.
Locul ei nu mai era acolo( continuare… Vicii)
Bogdan citi cu înfrigurare rândurile acelea… apoi frânse hârtia în mâni și sări ca mușcat de șarpe, veninul din inima sa începu din nou să curgă, să-i infesteze venele, sângele îl durea când trecea prin el, și-ar fi dorit ca să nu mai curgă, să nu mai bată, să înceteze totul, ca o negură deasă… Eu fără tine ce mă fac? gândi, apoi întors cu fața spre Vera, îi spuse cu o voce calmă, care trăda o resemnare, o voce pe care o simțea străină, dar se simțea obosit, prea obosit:
- Aș dori să nu mai fie egoistă și să aleagă ea singură lucrurile mai bune pentru amândoi. Suntem doi în această relație și ar trebui să hotărâm împreună.Dacă aș fi știut, numai dacă aș fi știut… Vera, spune-mi te rog, unde e, unde pot să o găsesc.
- Îmi pare rău Bogdane dar nu pot să te ajut, ea nu a vrut să-ți spun, în plus m-a rugat doar să-ți dau plicul ăsta, nu mi-a spus nimic altceva.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Vera! sări el de pe scaun asupra ei. O iubesc pe femeia asta chiar nu înțelegi? Aș fi în stare de orice pentru ea, aș fi în stare chiar să ucid. și ochii lui sclipeau ca ochii unui nebun, ardeau de furie, de durere.
- Vezi tocmai de aia a vrut să te lase, nu a vrut să te ducă la dispariție, te iubea prea mult, voia să rămâi la fel de bun cum te-a cunoscut, nu voia să te transforme într-un monstru.
- Vera, Vera! râse el isteric, demonii mei sunt acolo demult, dinainte s-o cunosc pe ea, ei ne bântuie pe toți, fără deosebire, nimeni nu scapă… I-am spus de atâtea ori, nimeni nu poate să poarte povara întregii lumi pe umeri de unul singur, nici chiar Hristos, l-au omorât fără drept de apel și El era sfânt, El era Dumnezeu, gândește-te numai ce i-ar face ei… o biată femeie chinuită, nimănui nu-i pasă de inima ei, nimănui în afară de mine. Tipul ăla cu care a plecat acum, italianul, o ține doar pentru că e frumoasă, dar eu, eu am ajuns să o cunosc, știu ce o doare, când o doare… eu am fost s-o plătesc cu sânge și eu mi-am vândut sufletul pentru ea. De aceea înțelege că nu pot s-o las, destinul ei e legat de al meu, până la capăt, până la moarte, apoi se lăsă în genunchi în fața femeii care rămăsese mută pe scaun, o mângâie părintește pe păr: Spune-mi, Veruțo, unde s-a dus Nadia mea?
- Omule, tu nu ești normal, ce-s vorbele astea care ies din gura ta?
- Nu, nu mai sunt normal… poate chiar am înnebunit, dar crede-mă, că o să răscolesc pământul, până o să aflu unde este, unde o ține. Cu sau fără ajutorul tău.
- Atunci va trebui s-o faci de capul tău, ea m-a rugat să nu-ți spun, nu pot decât să-ți urez baftă.
- Vera, tu ții la Nadia, insistă el, nu vrei tu să fie ea fericită? Ajută-mă și nu o să regreți, îți jur. Nu-mi spune unde a plecat, o să aflu singur, dar dă-mi niște piste, spune-mi ceva despre el, te rog. De unde-l știe, ce are de gând?
- Păi, pot să-ți spun că e un client fidel de-al ei, care se ține după ea demult, îi făcea cadouri, îi trimetea flori, a luat-o cu el în călătorii pe care le făcea în străinătate, tipul dorea s-o cumpere și s-o ia de nevastă, dar ea, deși nu a refuzat cadourile lui, și aprecia că a fost onest și bun cu ea nu s-a putut hotărî să-l accepte, era curat, mult mai curat și mai prezentabil decât Sorin, dar era în vârstă și-i pretindea să-l iubească, iar ea nu putea, apoi te-a cunoscut pe tine, au fost cele mai frumoase luni din viața ei, dacă i-ai fi putut vedea privirea după ce o lăsai acasă, sau când era la duș, cânta, te-a iubit cu toată ființa ei, nu și-a putut ierta că a trebuit să suferi pentru ea, a trebuit să te lase fiindcă nu mai voiai să pleci, dar nu puteai nici să rămâi; de asemenea locul ei nu mai era acolo, nu mai era ființa aceea rece, goală pe care a cunoscut-o, i-ai dat viață, te numea Pina-Piga-Pigaleonul ei..
- Pygmalion, o poveste pe care i-am spus-o, despre un sculptor… Read the rest of this entry »
Scăpare 2 (continuare…)
Camera era mică, în niciun așa cum se așteptase, nici urmă de sobrietate, doar opulență: o vitrină mare pe un perete, plină cu lucruri din aur, sau chestii care-ți iau ochii, la fereastră erau niște draperii multicolore, înflorate, în cealaltă parte a camerei mai era o ușă neagră, închisă, acolo era,se gândi, locul unde le „învăța minte” pe sclavele sale și gândindu-se la imaginea fetei care tocmai ieșise pe ușă sângele îi luă foc; apoi pe pereți, pe lângă tapetul scump și de prost gust se găseau câteva tablouri: unele cu flori, altul cu o poză de familie, iar în cel mai mare, așezat deasupra biroului, încadrat de o ramă suflată în aur era portretul său. Un bărbat de vârstă medie, chel, cu câteva smoace încărunțite deasupra urechilor, tuciuriu, cu o mustață groasă, de asemenea grizonată, îl privea cu dispreț întrebător. Dar de departe, cel mai dizgrațios lucru era burta imensă care atârna, halatul în care se găsea neavând forță s-o susțină… își aprinse un trabuc și fuma leneș, trăgând fumul înecăcios, camera întreagă era plină de un miros închis amestecat de fum de țigară și transpirație, chiar și halatul pe care-l purta era îngălbenit la subraț, probabil vara transpira abundent din cauza grăsimii, dar nici iarna nu se plângea de frig. Îl privea cu scârbă… și se gândi că el a atins-o… simți o repulsie și o milă față de ea, abia acum putea să ia cu adevărat măsura chinului ei… putea să înțeleagă momentele de cădere, suspinele, clipele în care tresărea când o atingea, când părea că vrea să-l refuze și pe el… dar apoi îl vedea, când erau împreună îi plăcea enorm să-l privească și să-l pipaie, probabil îi era frcă să nu se transforme… Ar fi vrut să-l pocnească, să-i sară la gât… dar trebuia să stea potolit, să vorbească amabil, să-l convingă…
Read the rest of this entry »
![Po - [Explored]](http://static.flickr.com/7225/7260527994_23e4e5f04b_t.jpg "Po - [Explored]")
