Dioscoride’s Blog

Când se trezi a doua zi dimineaţă (continuare vicii…)

aprilie 30, 2009 at 8:34 pm (ganduri, iubire, vicii) (aroma, buze, degete, dorinta, gust, mana, pat, perna, san, somn)

Stătea întins pe pat şi o privea: cum dormea cu un braţ sub cap, trasă spre el, îi putea simţi aroma de măr verde care cuprinsese toată camera, simţi brusc impulsul s-o atingă, s-o mângâie pe spate, să-şi treacă un deget de-a lungul coloanei ei, să-i trezească puţin pielea din amorţeală, s-o gâdile, dar nu voi să-i strice somnul. Adora s-o vadă ciufulită, cu părul îngrămădindu-i-se pe faţă, surâse amintindu-şi cum ultima oară când o întâlnise se chinuia să-şi aranjeze bretonul, era atât de roşie la faţă şi tremura, de ruşine, de surpriză, îi plăcea tot timpul să arate perfect, să fie totul în regulă, dar apoi era atât de frumoasă când era ciufulită, avea un zâmbet de plăcere, de împlinire, când se lăsa lângă el şi-l săruta, lăsându-i pe buze gustul ei, gustul acela de tutun aromat cu scorţişoară, ar fi omorât pentru gustul acela… o făcuse deja şi nu regreta, singurul său regret era doar faptul că lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Ea era acum lângă el, dar urma să plece. S-o oprească… ar fi vrut din toată inima. Dar ce-şi dorea până la urmă? O dorea pe ea. Până când? Până azi, până mâine, poate toată viaţa… nu ştia… era fericit? Poate ar fi trebuit să fie, doar era a lui… şi atunci ce-i ţinea inima? Ce-şi dorea cu adevărat? Ar fi vrut să fie doar a lui pentru o perioadă, ar fi vrut să meargă pe stradă şi să ştie lumea: e femeia lui, ar fi vrut să ajungă noaptea acasă şi ea să-l aştepte pe el, să nu mai plece noaptea la altul… Se trezise, şi îşi ridică braţele spre el, cuprinzându-i ceafa cu palmele şi trăgându-l spre el, buzele li se lipiseră. Avea o forţă în ea, putea să-i risipească totul cu un zâmbet, cu un sărut. Era atât de frumoasă când zâmbea, liniile feţei se luminau într-un mod nou, şi se simţea atât de bine ştiind că el putea să-i dăruiască zâmbetul acela. Rămaseră lenevind încă o vreme, aşa, deasupra lui, culcată pe spate, cu mâinile mângâindu-i ceafa, gâtul, iar el plimbându-şi mâna pe corpul ei, strângându-i uşor un sân. La un moment dat, ceasul sună, ea trebui să se ridice, să alerge prin cameră, să se îmbrace, se duse până jos şi se întoarse îmbrăcată cu cămaşa lui, el se apropie de ea şi începu s-o mângâie, îi dezgoli un umăr şi-i cântări un sân, rotindu-şi degetele pe el, privindu-l aşa cum priveşti un măr copt

-Nu mai avem timp, se dădu ea în spate, apoi se întoarse, îi sări în braţe şi îl sărută. Ăsta e de noapte bună, ca să nu spui că sunt rea.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Zilele treceau plecarea se apropia, iar lumea devenea din ce în ce mai agitată. Cezar era mai crispat, începuse să dea ordine clare, să ridice vocea, nu mai avea răbdare, cerea concentrare, precizie, pragmatism. Bogdan era şi el tot mai agitat, nu mai putea să facă pe şoferul, nu mai avea timp, involuntar sau nu, Cezar îl împiedica s-o întâlnească prin sarcinile pe care i le dădea, tot mai multe şi de realizat într-un timp cât mai scurt. Sărutările se scurtau şi momentele petrecute împreună se răreau. Ea devenise din ce în ce mai suspicioasă, mai fricoasă, se retrăgea chiar şi când erau singuri, avea o panică intensă, să nu fie prinşi. Cu Alex abia mai vorbea, părea şi el măcinat de ceva. Îl vedea tot timpul nervos şi abătut, nu mai era tipul acela care venise să-l ia din Spania, încrezător, care părea că are toată lumea la picioare. Era tulburat, mereu călcat pe coadă, nu mai avea stare să stea la o bere şi să povestească. Timpul se strâmtase pentru toţi, vremurile se schimbau şi timpul avea să zboare din nou. Părea acum că toţi din casa aceea se certau între ei: Cezar cu Alex, nu se mai înţelegeau, Alex părea că nu mai ascultă ce-i spunea bătrânul, era clar: ceva se schimbase cu el, înainte bătrânul juca un rol foarte important pentru el, părerea lui conta, dar acum părea ca nimic nu mai contează; Cezar începuse să ţipe la Nadia, s-o repeadă, îi reproşa că este plecată prea mult timp în oraş, că nu-i mai pasă de nimic; la rândul ei Nadia părea mereu apăsată de ceva, mereu gânditoare, stresată, tresărea când o atingea, părea absentă când o striga, era clar că o afectează mult, că nu-i era bine acolo. Ar fi vrut s-o scoată şi să fugă cu ea, departe, probabil la celălalt capăt al pământului, să uite de tot şi să se hrănească doar cu dragostea lor, dar asta nu era posibil, nu încă; într-o zi i-a văzut chiar şi pe Alex certându-se cu Nadia, nu a înţeles prea multe, doar gesticula, şi ridica vocea, apoi când l-a auzit apropiindu-se, s-a depărtat, lăsând-o singură, cu lacrimi în ochi, ea vru să-l respingă, dar nu avu destulă putere şi începu să plângă strângându-l în braţe în întuneric.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………

Venise şi ziua plecării, prima zi în Italia, aveau avionul programat după-masa, aşa că aveau să ajungă abia seara, singurul lucru care îl făceau era să se cazeze, Bogdan urma să doarmă la reşedinţa ambasadorului, ca parte a personalului diplomatic. Obosit de pe drum se duse în camera lui aflată la etajul întâi, în aripa opusă camerei noului ambasador. Se întinse în patul mare, cu lenjerie rece, privi tavanul gol până adormi.

Când se trezi a doua zi dimineaţă, simţi în cameră aroma de măr, dar lângă el nu era nimeni, doar o urmă pe pernă, se trezi năuc şi simţi un gol imens în suflet ca şi cum pierduse ceva. Se revoltă pe moment că nu mai era acolo, că n-o văzuse când a intrat, dar înţelesese că asta era situaţia, cel puţin ea era acolo şi-l veghea, iar într-o zi, într-o zi va veni şi vremea lui. Mirosi perna de la ea, apoi o ascunse bine, era o nouă zi, şi una plină.

Permalink Un comentariu