Inchisoarea ingerilor
Era noapte, in camera era bezna, singura lumina care il batea era felinarul din fata casei, lumina palida incerca sa razbata prin geam, prin perdele, pana la el. Fata lui era palida, figura crispata, imbatranita, cu gura stransa, o cuta mare trona pe fruntea lui, iar ochii erau mici, ficsi intr-un punct imaginar… de fapt erau goi, nu era nimeni acolo. Ploaia uda fereastra, o ploaie surda, marunta, monotona, fara ruperi de ritm, fara putere… si-ar fi dorit o ploaie torentiala, sa toarne repede, furios, sa fulgere, sa tune, o ploaie care sa fie la unison cu furia din el, ceva care sa se certe cu el. Dar nu, picaturile de ploaie se succedau aproape cronometric, tic-tac, tic-tac. Natura il ignora, doar ii amintea ca e inchis intr-o cusca si ca tot ce poate face este sa astepte. De ce nu esti aici cand am nevoie de tine! Dar sunt… si totusi nu era. Se zbatea, incerca sa-i fie aproape, dar nu reusea, nu asa cum avea ea nevoie, nu cum isi dorea. O iubea… Simtea cum il atinge fiecare vibratie care o tulbura pe ea, fiecare carcel, fiecare gol care i se punea in piept. Doar ca uneori era atat de departe incat nu putea ajunge la timp. exact cand ea avea cea mai mare nevoie. Si asta il durea cel mai tare. un singur lucru ii mai lega: iubirea… speranta ca intr-o zi…
Fereastra nu avea gratii, dar acestea erau acolo, in sufletul lui, privea ploaia si astepta ziua, ziua cand va iesi afara: ziua cand ea va fi acolo, fara gratii, fara oprelisti. Ziua cand se va putea uita in ochii ei si-si va vedea chipul.
Vândută I (… vicii continuare)
25 ianuarie 2006 Ieri l-au externat pe tata, și ar fi trebuit să plecăm azi, ne-au luat biletele de la ambasadă, cred că aș fi plecat cu el… dar of… Doamne, nu se mai termină, o dată ce începe nu se mai termină. Azi înainte să plece, a venit Sorin, să vorbească cu tata, că ăi pare rău că pleacă, că avea nevoie de oameni ca tata, bietul tata era atât de înduioșat de minciunile lui, nici nu știa ce spusese despre el cu două zile în urmă îl făcuse un bețiv incapabil. Voiam să-l zgârii cu unghiile pe față, să-i scot ochii, dar atâta timp cât nu era necesar nu trebuia să-i stric bucuria tatei, asta până când nu a început să vorbească despre mine, să-i spună că ar fi bine ca eu să rămân la școală, puteam să stau în grija Verei, că e păcat să nu termin ce am început, că m-ar fi ajutat el, mi-ar fi găsit ceva de muncă la clubul lui, chelneriță, și că o să aibă el grijă de mine, ca și cum ar fi fost un unchi de-al meu că ar putea să semneze chiar custodia pe numele lui, de fapt ar fi mai bine așa, aș avea temei legal să stau la el. Când l-am auzit mi-a venit tot sângele în cap… să rămân acolo, sclava lui… Degeaba am început să plâng, degeaba i-am spus tatei că nu e bine, că nu e prietenul lui că-i vrea răul, degeaba am sărit la Sorin să-l lovesc, m-a prins de mâini în așa fel încât să mă doară dar să nu lase urme, am început să plâng de durere, de neputință, de nervi. Simțeam cum stoarce tot din mine, cum se răscolește tot în mine, muream de silă, cred că am leșinat un moment fiindcă imediat m-am trezit sprijinită de tata, eliberată de bruta aia, fără să-mi amintesc ce s-a întâmplat. Mâinile tatei erau încă puternice, mi-erau cunoscute, mă simțeam acasă l-am strâns în brațe și l-am rugat să nu mă dea. Se chinuia să-mi explice că așa e mai bine pentru mine, că aici aș putea să câștig niște bani, să o duc mai bine, fiindcă acasă nu ne așteaptă nimic, nici nu știe cum o să se descurce cu banii, se pare că trebuie să ne mutăm din nou. I-am spus ca nu contează, că îmi e bine cu el, că ei sunt familia mea… Și el m-a privit un moment nehotărât, părea amețit, surprins, ca și cum nu s-ar fi trezit complet din beție, așa tată, ia-mă acasă! I-am spus din priviri. Dar bestia nu a renunțat, l-a ademenit cu banii pe care i-i puteam trimite eu dacă rămâneam, iar tata rămase puțin pe gânduri, se uita încă la mine, apoi la el, până ticălosul a jucat ultima carte – datoria:- ..Acum înainte să ne despărțim trebuie să discutăm și problemele mai puțin plăcute, banii pe care mi-i datorezi, cum îi plătești? Sper că ești om de cuvânt și o să-ți plătești datoria, știi ce se întâmplă cu cei care încearcă să mă tragă pe sfoară… N-o lua ca pe ceva personal, sunt om de afaceri, iar afacerile sunt afaceri, nu te pot ierta, deși-mi placi, ești băiat deștept, sunt convins că o să te descurci, și o să te pui pe picioare repede. Tata se îngălbenise la față:
Read the rest of this entry »
Aris (Continuare.. vicii)
Se simțea prins într-o lume străină, una extrem de periculoasă, din care pericolul te pândea de după orice colț. Își dorea cu ardoare să se rezolve situația, să scape de acolo.. ar fi vrut să aibă o telecomandă, să poată derula până la proces, până după proces, undeva într-un viitor când o va avea iar în brațe, când toate acestea vor fi doar amintiri îndepărtate. Dar omul trebuie să-și croiască singur destinul, poate să spere, dar nu trebuie să aștepte nimic de la ceilalți. Pentru a-și limpezi gândurile se apucase de sculptură, pe de o parte îl ajuta să se elibereze, să-și găsească o ocupație, să-și verse nervii și frustrările pe un ciot de lemn, iar pe de cealaltă parte îi permitea să gândească la ce avea de făcut, la ce putea, la ce trebuia să facă. Avocatul nu i-a dăruit speranțe prea mari. Deși era asigurat de ambasadă, era totuși un avocat din oficiu, unul care-și arăta limitele, cu toate că încerca binevoitor să-i vină în ajutor. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era întârzierea procesului. De ce nu începe o dată? Se gândea cu groază că or să-l uite acolo. Că nu o să mai înceapă. Pe zi ce trece devine tot mai claustrofobic simțea pereții cum se apropie de el, cum încearcă să-l înghită. Celălalt gând care-l măcina era ea… Lipsa ei mai precis. Îi era dor să o mângâie, să o privească, să se sărute, visa la buzele ei, la vocea ei dar tot ce putea era să se învârtă ca un leu în cușcă, simțea cum totul îl otrăvea, aerul care-i intra în plămâni era gol, lipsit de oxigen, i se părea o minune că încă mai trăiește, unica lui consolare era jurnalul, din care citea mereu. Read the rest of this entry »
Mi-as dori sa fiu si eu ca ei… (… vicii)
A fost repartizat la bucătărie. Într-o încăpere imensă, supraîncălzită de cuptoare, cu gresie peste tot, cu mese lungi pe care erau puse diverse mâncăruri, apoi mai erau niște boilere imense care fierbeau, aragaze acoperite de hote imense, unele cu cazane aburinde. Printre ele mișunau deținuții, unii aveau grijă de mâncarea de pe foc, alții curățau cartofi, morcovi, și alte alimente, care în cealaltă parte a bucătăriei erau tăiate în cuburi. În capătul încăperii era o altă ușă care intuia el ascundea magazia, unde erau îngrămădite toate alimentele care își așteptau rândul.
Se așeză la rând pe un scaun, în fața unei grămezi de cartofi, cu un cuțit în mână: curăță-i! Luă cuțitul și alese un cartof, și începu să-l curețe meticulos, nu avea motiv să se grăbească, nu avea niciun chef… Merci, acum că lucrez la bucătărie nu cred că voi mânca prea mult. Se lăsă dus pe gânduri: cum să scap de aici? Situația îl înnebunea, nu suporta să stea închis, dar cel mai mult îl durea faptul că în timp ce el era blocat acolo fără scăpare altul era cu ea și se bucura de ea, se plimba cu ea la braț, o scotea la plimbare, iar noaptea… o săgetare îl trezi din vis, sângele înroși cartoful din mâna lui, în timp ce el privea nehotărât tăietura din deget, carnea despicată și sângele care curgea.
- Hey, fii atent ca nu vrem cartofi în sânge! Râse zgomotos unul dintre colegii săi și-i dădu o „palmă prietenească” peste ceafă, ar fi vrut să sară să-i răspundă celuilalt, dar palma îl luă prin surprindere și-l lăsă fără replică în râsul zgomotos al celor din jur. Îi aruncă o privire dură, la care cel care-i dăduse palma reacționă imediat: ce e prietene? Vreo problemă?
- Nu! Răspunse Bogdan scurt și se duse să se spele. Lăsă apa să spele rana și privea cum sângele se scurge în chiuvetă, cum continua să pâlpâie din rană… Trebuie să rezist, trebuie să scap cumva de aici.
Își legă degetul cu sare apoi se întoarse la grămada lui de cartofi care-l aștepta și reîncepu să curețe simțind diverse priviri în spate. Se strădui să nu le bage în seamă deși simțea cum i se înroșesc urechile și ochii i se împăienjenesc, își duce o mână la frunte să se șteargă de sudoare și continuă treaba. Străini, toți îmi sunt străini aici… Păzește-ți spatele.
Când se întoarse în celula lui se simțea rupt de oboseală, nici nu fusese la masă, nu avea chef și nu-i era nici foame. Se întinse pe pat și închise ochii dorind un moment de liniște. Apoi profitând de ultimele ore de lumină scoase caietul de sub carte, deschizându-l de această dată de la început.
12 august 2005 Nu mai suport, casa asta, ai mei se ceartă tot timpul, aseară tata a venit beat acasă, supărat, a lovit-o pe mama… nu mai știu motivul dar se pare că iar a fost dat afară de la muncă… Mama a început să plângă, tata a strigat la ea, eu m-am ascuns în camera mea, lângă fratele meu de cinci ani care dormea. Este atât de mic și doarme atât de frumos. Pentru el aș face orice… orice ca mama și tata să nu se mai certe.
Azi am stat toată ziua în parc, pe o bancă cu muzica în urechi, e amuzant să te uița la oameni fără să-i auzi, să-i vezi doar gesticulând, mergând, mă simt ca la teatru. În plus și cerul e atât de albastru și senin, mă liniștesc doar privindu-l: atât de mare, imens, simt că mă protejează, ador să stau pe iarbă și să privesc în sus la norii albi care vin și pleacă… sunt atât de liberi, mi-aș dori să fiu și eu ca ei.
20 august 2005 Zilele astea stă la noi vară-mea, a venit din Spania pentru o lună de zile și ne-a adus multe lucruri frumoase. Mi-a plăcut enorm o rochiță albă, cu o centură roșie, nu aș mai vrea s-o dau jos. Dar cel mai mult mi-a plăcut privirea lui Flavius când a văzut toate jucăriile alea. Cum zburda printre ele, nu știa cu care să se joace mai întâi, alerga pru și simplu de la una la alta, și cu câtă dragoste a strâns-o pe Vera în brațe. Cât mi-ar plăcea să-l văd așa mereu, să-i dăruiesc și eu toate acele lucruri minunate… Bogdan se opri o clipă din lectură: Vera e vara ei; închise ochii și simți lacrimi în colțurile ochilor: Cât a pătimit copilul ăsta… Ah, Doamne! De ce trebuie mereu copiii să plătească datoriile părinților? Este oare vina noastră că nu ne-am putut alege părinții… Sări în picioare și se apropie de gratii, le strânse în pumni și-și spuse printre dinți: Nu-i drept, viața nu e dreaptă!…
Privi în jur, Nopțile erau cele mai rele, nu avea unde să fugă, în ce să-și piardă gândurile, stătea în pat și privea tavanul care se închidea ca o criptă. Simțea cum moare, cum e îngropat de viu… aștepta procesul: de ce nu mai vine? Avocatul său nu-i inspira prea mare încredere, era un spaniol, era de la ambasadă, dar lui i se părea că nu-și dădea îndeajuns silința. Tavanul devenea tot mai negru, uneori căpăta gheare care veneau asupra lui și-i sfârtecau pieptul, îi scoteau inima care pulsa tot mai tare și mai tare, până îi exploda… Asta e problema în închisoare: ai prea mult timp ca să te gândești…
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
Nothing compares to you
Since you been gone I can do whatever I want
I can see whomever I choose
I can eat my dinner in a fancy restaurant
But nothing …
I said nothing can take away these blues,
‘Cause nothing compares …
Nothing compares to you
It’s been so lonely without you here
Like a bird without a song
Nothing can stop these lonely tears from falling
I could put my arms around every girlI see
But they’d only remind me of you
‘Cause nothing compares …
Nothing compares to you …
All the flowers that you planted, mama
In the back yard
All died when you went away
I know that living with you baby was sometimes hard
But I’m willing to give it another try
‘Cause nothing compares …
Nothing compares to you
Caietul cu coperta albastra (continuare… vicii)
Iese din bucătărie și în drumul spre ieșire zărește ușa care dă spre camera ei, șovăie un moment, apoi intră: simte mirosul atât de familiar, draperiile trase ca de obicei, peste jumătate din pat, patul ei cu lenjerie de satin, cu pernele frumos ordonate, se apropie, atinge ușor, și simte cum lacrimi vor să iasă din matca ochilor, îi închide instinctiv, nu vrea să plângă, de ce ar face-o… dar amintirile îl năpădesc, își amintește cum stătea ea lasciv pe perne, cum îl invita cu priviri fierbinți, cu buzele roșii și pline, cu bratele ei moi și subțiri, cum trupul ei îl aștepta, acum era doar cearceaful, roz, rece, atât de rece. Lumina intra puternic printre draperii, se dusese căldura aceea de primăvară care te îndemna să lenevești în pat alături de persoana iubită, acum era doar o căldură mistuitoare, care îți topea puterile și voința, una care te sufoca, una posesivă, nu îmbietoare; își simțea pieptul tot mai greu, privi în jur: oglinda ei mare așezată deasupra mesei de toaletă, altădată pline de farduri, rujuri și alte mărunțișuri era acum pustie, doar o perie uitată, șifonierul și el gol, era acum atât de mare, părea că-l trăgea înăuntru să-l înghită, poate ar fi preferat asta pentru o clipă: să fie înghițit de abis, de vid, de nimic, să își termine existența, dar oricât și-ar fi dorit nu putea: nimeni nu are dreptul să ia viața, a lui sau pe a altuia, râse gândindu-se la ochii lipsiți de expresie, la gura care gâlgâia de sânge, îl trecu un fior, își aminti cum îi tremuraseră genunchii până acolo, cum i se strânsese stomacul când a pus mâna pe pistol, își spusese că nu o să-l poată folosi niciodată… niciodată să nu spui niciodată, nervii, emoția, ea plecase, asta i-au tăiat tot, apoi vorbele, ocara lui Sorin îl puseseră pe pilot automat: mâna sa a luat singură pistolul, corpul său a făcut singur un salt peste birou, apoi trăgaciul… nu-și amintea să fi apăsat pe trăgaci, creierul său nu-și amintea să fi dat comanda asta și totuși glonțul ieșise, zgomotul amortizat de corpul imens s-a auzit, tremurul cărnii străpunsă de fier, sângele cald și negru ieșise… Am făcut-o, eu l-am ucis; dar oricât de oripilat se așteptase să fie, oricât de revoltător îi era gândul, nu se simțea ca și cum tocmai omorâse un om: Nu era un om, era o bestie, un monstru care trebuia distrus înainte să mai distrugă și alte vieți. Dar oricât de altruist voia să pară gândul acela el știa adevărul: nu în numele dreptății sau al umanității, pentru binele sau pentru salvarea omenirii o făcuse…NU! o făcuse pentru ea, un gest egoist. și se cutremură la întrebarea următoare, dacă ar face-o din nou?: de fiecare dată! Știa că dacă tipul pe care-l căuta, cel care o deținea acum nu ar fi fost dispus să i-o dea, știa că va încerca să o ia cu forța dacă nu se putea altfel. Ce fel de om sunt dacă omor oameni pentru ce consider că-mi aparține? Din nou se dovedește că oamenii sunt animale, cei mai răi, cei mai de temut fiindcă pun în vânătoarea lor toate armele, cele mai rele și mai mârșave. Dori să închidă șifonierul când privirea i se opri pe un raft: mai rămăsese acolo un caiet cu copertă albastră, o agendă, cu scrisul ei: aplecat spre dreapta, mic, dar ordonat, ferm, citi câteva rânduri: De când eram doar o copilă băieții erau fascinați de sânii mei…Pariez că unii chiar se masturbau gândindu-se la forma lor pe care se mula tricoul, la cum i-ar mângâia,sau săruta, decât cum să mi-o tragă în mod normal… citi și-și aminti pentru o clipă sânii ei, nu foarte mari dar rotunzi, cu sfârcurile roz și tari, alunița aceea de pe sân… avusese ocazia să-i studieze, să-i sărute, să-i pipăie încet, ferm, puternic, sălbatic… Astăzi fanteziile multora s-au împlinit, nu pentru ei, nu pentru toți… dacă m-ar vedea cei de acasă… închise caietul: era un jurnal, jurnalul ei poate îl uitase acolo, poate îl lăsase intenționat: era parte din fosta ei viață, avea nevoie să se rupă, să înceapă una nouă, departe de trecut… Să-l ia? Oare ea ar fi vrut ca el să citească jurnalul acela? Decise să-l ia… ca să nu-l găsească alții, la el era în mâini mai sigure. Decisese să nu-l deschidă, deocamdată… să aștepte. Ce? permisiunea ei? Nu, nici nu o să-l citească probabil, numai să-l aibă, o parte din ea. Înainte să iasă mai aruncă o privire, camera era goală, mută, doar parfumul ei încă persistent în aer mai amintea de trecerea ei pe acolo. Oftă, închise ușa și plecă mai departe, ca un condamnat la moarte care-și ia adio de la viață.
Scăpare 2 (continuare…)
Camera era mică, în niciun așa cum se așteptase, nici urmă de sobrietate, doar opulență: o vitrină mare pe un perete, plină cu lucruri din aur, sau chestii care-ți iau ochii, la fereastră erau niște draperii multicolore, înflorate, în cealaltă parte a camerei mai era o ușă neagră, închisă, acolo era,se gândi, locul unde le „învăța minte” pe sclavele sale și gândindu-se la imaginea fetei care tocmai ieșise pe ușă sângele îi luă foc; apoi pe pereți, pe lângă tapetul scump și de prost gust se găseau câteva tablouri: unele cu flori, altul cu o poză de familie, iar în cel mai mare, așezat deasupra biroului, încadrat de o ramă suflată în aur era portretul său. Un bărbat de vârstă medie, chel, cu câteva smoace încărunțite deasupra urechilor, tuciuriu, cu o mustață groasă, de asemenea grizonată, îl privea cu dispreț întrebător. Dar de departe, cel mai dizgrațios lucru era burta imensă care atârna, halatul în care se găsea neavând forță s-o susțină… își aprinse un trabuc și fuma leneș, trăgând fumul înecăcios, camera întreagă era plină de un miros închis amestecat de fum de țigară și transpirație, chiar și halatul pe care-l purta era îngălbenit la subraț, probabil vara transpira abundent din cauza grăsimii, dar nici iarna nu se plângea de frig. Îl privea cu scârbă… și se gândi că el a atins-o… simți o repulsie și o milă față de ea, abia acum putea să ia cu adevărat măsura chinului ei… putea să înțeleagă momentele de cădere, suspinele, clipele în care tresărea când o atingea, când părea că vrea să-l refuze și pe el… dar apoi îl vedea, când erau împreună îi plăcea enorm să-l privească și să-l pipaie, probabil îi era frcă să nu se transforme… Ar fi vrut să-l pocnească, să-i sară la gât… dar trebuia să stea potolit, să vorbească amabil, să-l convingă…
Read the rest of this entry »
incarcerata de vicii… continuare
Ea plecase…. se dusese la muncă, iar el… el privea cu ochii goi pereții, încerca să-și alunge din minte imaginea ei cu altul, la început fusese extrem de greu… se plimba cu pași mari prin cameră sau ieșea să dea ture cu mașina, fugea cât mai departe, dădea ocol clubului, îi venea să intre înăuntru și să-I împuște pe toți, dar acum… acum pur și simplu privea poza ei și o aștepta să se întoarcă, de multe ori adormea pe fotoliu cu capul pe spate și cu poza ei pe genunchi, ținând degetele ca și cum i-ar mangaia chipul… de câte ori nu venise ea acasă și-l găsise așa…. zâmbea înduioșată dar cu lacrimi în ochi… simțeau unul durerea celuilalt dar nu voiau să spună nimic de teamă să nu se piardă, simțeau amândoi că ar muri dacă l-ar pierde pe celălalt, că în viața lor s-ar crea o prăpastie din care n-ar putea să iasă, că lumea ar fi doar un alt loc gol din care n-ar putea scăpa, așa se aveau unul pe celălalt și pentru câteva ore puteau să aibă iluzia că sunt doar ei, că nimeni n-o să-i despartă…. atunci se căutau cu atâta patimă se mâncau ca și cum ar fi ultima oară… simțeau că relația lor atârnă ca de un fir de ață, simțeau că se pot pierde oricum, oricând împotriva dorinței lor…
Se apropia ziua plecării lui, sărutările deveneau din ce în ce mai aprinse, îmbrățișările tot mai lungi, simțeau pur și simplu că-și aparțineau unul altuia, că celălalt avea drept de viață și de moarte asupra sa. Erau și zile în care nu se vedeau, zile în care ea stătea închisă în casă, fără chef de nimic și dormea, atunci el se plimba singur pe stradă, prin parcul pustiu, și privea apa lacului mereu în schimbare: la început în parte înghețată uneori cu rațe răzlețe pe suprafața apei care înotau în cercuri… apoi noroiul de pe margine care se prindea de pașii lui și-i marcau drumul ca o dâră neagră… privea lacul și ofta.. uneori arunca cu pietre ca să tulbure luciul apei… îl deranja suprafața amorfă… gândurile sale erau prea tulburi și contrastau cu calmul apei care părea că o să-l înghită în oglinda sa. Așa tulbure, fără expresie, se potrivea perfect cu gândurile lui… uneori își dorea o țigară, să o vada cum se dizolvă în scrum, cum se ridică fumul albastru încet, jucat de vânt… dar gustul acela amar, înțepător și înecăcios care îi umplea gura și plămânii îl făcea să se răzgândească. Privea țigara cum ardea singură… tânjea după o narghilea, dar era prea mare și prea incomodă… se gândi o clipă cum putea ea să fumeze drăcia asta apoi își aduse aminte că gustul ei nu avea aromă de țigară, oricât ar fi fumat avea o aromă proaspătă. Sau poate doar așa i se părea lui în mintea sa îndrăgostită… aruncă mucul în noroi și-l bătători cu ură… apoi se ridică de pe bancă și plecă. Mergea încet, calculat… avea inima grea… nu știa ce se va întâmpla mâine. Dar luase o hotărâre: avea să fie a lui cu orice preț, pe orice cale… la sfârșit aveau să fie fericiți împreună.
Ei îi era din ce în ce mai greu să se ducă la muncă, pleca de acasă cu inima îndoită, îi vedea privirea împietrită când ieșea pe ușă, știa că-l doare dar nu zicea nimic… de ce? De teamă să n-o piardă… Ah, de ce ținea atât de mult la ea? Dacă el n-ar fi iubit-o ar fi fost mai ușor, câți nu s-au jucat cu ea, câți nu au posedat-o de toate formele și culorile… unii se purtau bine cu ea, alții o băteau o înjurau, o mușcau îi vorbeau urât, a trecut peste toți, dar acum nu mai suporta să o atingă, toate atingerile parcă lăsau răni pe ea, doar pe el îl mai putea accepta, poate că l-ar fi epurat dacă ar fi dispărut brusc, dacă ar fi înjurat-o, ar fi reușit să se elibereze de sub tirania lui dar el nu, era era mereu acolo, să o sărute, să-i spună vorbe bune… șeful începuse s-o înjure: că întârzie, că se plâng clienții, că sunt nemulțumiți, de ea… Nici măcar o curvă nu ești în stare să fii…Ce ai pretenții la altceva? Asta ești și asta o să fii întotdeauna… Iar el, el știa să-i închidă rănile, cu el se simțea o doamnă, o femeie normală, era… îi era frică de cuvântul ăsta, și cu toate astea așa se simțea: fericită. Singurul gând care o speria, care o îngrozea era acela că totul se va termina curând… el va pleca, ea va rămâne, nu-l putea opri, cât și-ar fi dorit s-o facă, să plece cu el, dar era sclavă aici… ar fi vrut ca el să rămână dar nu se putea pune stavilă împotriva viitorului lui… Cel mai bun lucru pe care-l putea face era să fugă, să dispară din calea lui…o dată pentru totdeauna… ea era un suflet pierdut, dar el… el încă se putea salva.
Să pretindem… (continuare …vicii)
Alesese un local din suburbie, modest, potrivit condițiilor sale; fiind singur într-o țara străină trebuia sa se strângă ca să se ajungă cu banii, asta fără să mai pună la socoteală cât cheltuise în ultima perioadă. Asta este întradevăr o curvă scumpă! Erau cuvintele cu care il lăsase să plece colegul său de apartament, care venise și el cu aceeași bursă si care îi era ca un frate, mai ales când erau acum singuri printre străini. Ce ai de gând cu ea? Chiar așa, ce am de gând cu ea?… se întrebă singur, retoric, în timp ce stătea la masă. Nu avea nicio idee sigură, niciun plan de viitor. El era student la științe politice, părinții lui, funcționari publici se bucuraseră enorm când a intrat la facultate, mai ales când a primit și bursa de studii în străinătate îl și vedeau diplomat, ambasador: du-te să mai cunoști și altă lume, că așa e bine, maică… Dar el se simțea oarecum depășit de situație, i se părea că lucrurile nu avansau atât de repede pe cât își dorea…. Asta rămâne de văzut… era deja de jumătate de an acolo și își prelungise șederea până la finalul anului universitar, apoi urma să se întoarcă-n țară unde îl aștepta licența, apoi masterul și în final un post în cadrul ministerului. O viață frumoasă, bine pusă la punct, construită pe baze solide… ușor de zis dar drumul nu era atât de drept pe cât se părea.
Zâmbi apoi când o văzu, nu știa de ce dar o așteptase cu inima îndoită, iar acum veni și-i întrerupse gândurile. Nu arăta rău deloc, de fapt nu arăta deloc ca o curvă: era machată decent, puțin rimel, și ruj, apoi avea o rochie roșie de satin care îi punea în evidență talia bine conturată, iar părul strâns în coc îi întregea imaginea. Era cu adevărat elegant, brusc se simțea inconfortabil în blugi și hanorac cum venise, nu se simțea pregătit pentru o asemenea apariție și localul i se părea acum îngust, întunecos și nepotrivit. Se ridică și-o ajută să se așeze la masă, ea îi zâmbește îngăduitor, iar el se așează la locul său stângaci și vădit stânjenit.
- Am venit cum m-ai rugat. deschise ea discuția.
- Da, răspunse el scurt savurând-o din priviri, apoi revenindu-și: ce dorești să bei?
- O cubată ar fi perfect, răspunse zâmbind.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………. Read the rest of this entry »
![Po - [Explored]](http://static.flickr.com/7225/7260527994_23e4e5f04b_t.jpg "Po - [Explored]")
