Dioscoride’s Blog

incarcerata de vicii… continuare

februarie 16, 2009 at 11:59 pm (iubire, povesti, viata, vicii) (ea, el, fotografie, ganduri, hotarare, incertitudine, sarut, somn, tigara)

Ea plecase…. se dusese la muncă, iar el… el privea cu ochii goi pereții, încerca să-și alunge din minte imaginea ei cu altul, la început fusese extrem de greu… se plimba cu pași mari prin cameră sau ieșea să dea ture cu mașina, fugea cât mai departe, dădea ocol clubului, îi venea să intre înăuntru și să-I împuște pe toți, dar acum… acum pur și simplu privea poza ei și o aștepta să se întoarcă, de multe ori adormea pe fotoliu cu capul pe spate și cu poza ei pe genunchi, ținând degetele ca și cum i-ar mangaia chipul… de câte ori nu venise ea acasă și-l găsise așa…. zâmbea înduioșată dar cu lacrimi în ochi… simțeau unul durerea celuilalt dar nu voiau să spună nimic de teamă să nu se piardă, simțeau amândoi că ar muri dacă l-ar pierde pe celălalt, că în viața lor s-ar crea o prăpastie din care n-ar putea să iasă, că lumea ar fi doar un alt loc gol din care n-ar putea scăpa, așa se aveau unul pe celălalt și pentru câteva ore puteau să aibă iluzia că sunt doar ei, că nimeni n-o să-i despartă…. atunci se căutau cu atâta patimă se mâncau ca și cum ar fi ultima oară… simțeau că relația lor atârnă ca de un fir de ață, simțeau că se pot pierde oricum, oricând împotriva dorinței lor…
Se apropia ziua plecării lui, sărutările deveneau din ce în ce mai aprinse, îmbrățișările tot mai lungi, simțeau pur și simplu că-și aparțineau unul altuia, că celălalt avea drept de viață și de moarte asupra sa. Erau și zile în care nu se vedeau, zile în care ea stătea închisă în casă, fără chef de nimic și dormea, atunci el se plimba singur pe stradă, prin parcul pustiu, și privea apa lacului mereu în schimbare: la început în parte înghețată uneori cu rațe răzlețe pe suprafața apei care înotau în cercuri… apoi noroiul de pe margine care se prindea de pașii lui și-i marcau drumul ca o dâră neagră… privea lacul și ofta.. uneori arunca cu pietre ca să tulbure luciul apei… îl deranja suprafața amorfă… gândurile sale erau prea tulburi și contrastau cu calmul apei care părea că o să-l înghită în oglinda sa. Așa tulbure, fără expresie, se potrivea perfect cu gândurile lui… uneori își dorea o țigară, să o vada cum se dizolvă în scrum, cum se ridică fumul albastru încet, jucat de vânt… dar gustul acela amar, înțepător și înecăcios care îi umplea gura și plămânii îl făcea să se răzgândească. Privea țigara cum ardea singură… tânjea după o narghilea, dar era prea mare și prea incomodă… se gândi o clipă cum putea ea să fumeze drăcia asta apoi își aduse aminte că gustul ei nu avea aromă de țigară, oricât ar fi fumat avea o aromă proaspătă. Sau poate doar așa i se părea lui în mintea sa îndrăgostită… aruncă mucul în noroi și-l bătători cu ură… apoi se ridică de pe bancă și plecă. Mergea încet, calculat… avea inima grea… nu știa ce se va întâmpla mâine. Dar luase o hotărâre: avea să fie a lui cu orice preț, pe orice cale… la sfârșit aveau să fie fericiți împreună.
Ei îi era din ce în ce mai greu să se ducă la muncă, pleca de acasă cu inima îndoită, îi vedea privirea împietrită când ieșea pe ușă, știa că-l doare dar nu zicea nimic… de ce? De teamă să n-o piardă… Ah, de ce ținea atât de mult la ea? Dacă el n-ar fi iubit-o ar fi fost mai ușor, câți nu s-au jucat cu ea, câți nu au posedat-o de toate formele și culorile… unii se purtau bine cu ea, alții o băteau o înjurau, o mușcau îi vorbeau urât, a trecut peste toți, dar acum nu mai suporta să o atingă, toate atingerile parcă lăsau răni pe ea, doar pe el îl mai putea accepta, poate că l-ar fi epurat dacă ar fi dispărut brusc, dacă ar fi înjurat-o, ar fi reușit să se elibereze de sub tirania lui dar el nu, era era mereu acolo, să o sărute, să-i spună vorbe bune… șeful începuse s-o înjure: că întârzie, că se plâng clienții, că sunt nemulțumiți, de ea… Nici măcar o curvă nu ești în stare să fii…Ce ai pretenții la altceva? Asta ești și asta o să fii întotdeauna… Iar el, el știa să-i închidă rănile, cu el se simțea o doamnă, o femeie normală, era… îi era frică de cuvântul ăsta, și cu toate astea așa se simțea: fericită. Singurul gând care o speria, care o îngrozea era acela că totul se va termina curând… el va pleca, ea va rămâne, nu-l putea opri, cât și-ar fi dorit s-o facă, să plece cu el, dar era sclavă aici… ar fi vrut ca el să rămână dar nu se putea pune stavilă împotriva viitorului lui… Cel mai bun lucru pe care-l putea face era să fugă, să dispară din calea lui…o dată pentru totdeauna… ea era un suflet pierdut, dar el… el încă se putea salva.

Permalink 3 comentarii