Noapte buna
I know that sometimes it’s hard to go on, and life is harsh, you can cry, it helps, it makes you feel betterbut don’t dispair, don’t give up, if there’s still a tomorow waiting for you.
Now it’s dark, and maybe shadows are more present, but they won’t be allways there…
Good night beautiful… and sweet dreams, a better tomorow awaits you…
Buenas noches señora, buenas noches señora
gracias por sus sonrisas, gracias por sus caricias
para mi no hay fronteras y mi sitio es cualquiera
Buenas noches señora recuerdos a su señor.
El si ea
El era cuprins de grija, nu stia cum ar putea sa ajunga la ea, sa se intoarca, nu stia ce pateste ea in fiecare moment, si asta il umplea uneori de turbare, dar ceva in inima lui ii spunea ca oricat de rau ar fi la un moment dat o sa fie si bine, dar pana atunci el o sa fie acolo, cel putin cu gandul daca nu fizic, o sa fie acolo sa ia ceva din durerea ei, sperand sa o atenueze. Stia ca ea ii apartine orice ar fi, era o parte din el, simtea asta. Sa o piarda? NICIODATA! TOtul in el se revolta doar la ideea asta, la teama, i se parea ca trupul isi pierde forma si incepe sa se descompuna. Ar fi fost in stare de orice, ar fi mutat si muntii din loc ca s-o gaseasca, si va face orice ca sa se intoarca langa ea, dar acum… acum era momentul sa astepte… hm, cel mai greu lucru dintre toate… Dar o va face, va astepta ca soarta sa-i surada, fiindca stia in simtea lui, simtea dupa cum i se involbura sangele cand ea era sau nu, ca nu ar fi avut nicio soarta fara ea…
Ea era prizoniera, tinuta de caini care trageau de ea, intre propriile sale cosmaruri, toate lucrurile pareau sa-i sfartece fiinta, chiar si absenta lui, dar stia, stia ca n-o sa-l poata uita, iar in cele mai negre momente, ii aparea el, era acolo, blajin, bun, se aseza langa ea si ii ungea ranile, cu saruturile lui, cu vorbele pe care i le spunea, simtea cum ii mangaie sufletul, cum ranile inceteaza sa sangereze, isi simtea sufletul mai usor, il privea si s-ar fi dat toata lui daca ar fi putut… dar cainii erau inca acolo, stia ca trebuia sa omoare cainii cumva, dar cum? daca ar fi intrezarit vreo portita de scapare… uneori credea ca scaparea ei ar fi sa se elibereze de el, dar nu, asta ar afunda-o si mai mult, ar muri, iar inima ei, sangele ei, insasi viata din ea se impotrivea, nu la el era scaparea ei, in el era binele, ca sa scape trebuie sa omoare cainii… dar cum? Cainii erau negri, mari, aveau colti imensi cu care sfartecau din sufletul ei, cu care ii innegreau trupul, iar ea? ea era mica… sau nu? cheia, are nevoie de o cheie, sau trebuie sa gaseasca o usita care s-o duca unde trebuie… paseste inauntru, podeaua e atat de rea ca o ard talpile, dar continua sa mearga, sperand ca drumul o va duce la el…
Te iubesc… nu ma parasi!… Te iubesc… vin acum! Te iubesc… rezista! Te iubesc… mai ai putina rabdare! Te iubesc… o sa te astept! Te iubesc! ………
Zidurile
Uneori simti ca in jurul tau se ridica ziduri, care cresc incet, dar se fac din ce in ce mai mari si se apropie de tine din ce in ce mai mult, amenintand sa te izoleze ca intr-un iglu. Cu cat cresc ele, cu atat te ghemuiesti intr-un colt. Te rupe de viata din jurul tau, te simti claustrofobic, te sperii si fugi. Dar oriunde te-ai duce zidurile sunt acolo, intre tine si lume. Cauti sa le spargi dar cand le racai parca tai din tine. Zidurile te macina pe tine. te uiti in sus, la ultima gaura, ultima legatura cu cerul… si atunci stii ce ai de facut: Strigi din toti rarunchii si te arunci. Trebuie sa te cateri.
Cautare(continuare…vicii)
A doua zi când se trezi soarele îi bătea în ochi, avea capul greu, dar în razele orbitoare distingea un zâmbet, unul atât de drag, de copil, atât de dulce… și un singur gând îi încolți, ca o certitudine, ca un destin ce nu putea fi mutat: O voi găsi… oriunde ar fi… și ea va fi a mea!… Dar cum? De unde să încep? Apoi îi veni în minte soluția salvatoare, cel puțin așa credea el: Colega ei de apartament… ea ar trebui să știe unde este. Înviorat de această evidență se ridică din pat, își făcu un duș, apoi luă hainele din seara trecută, roșii de sânge, le ascunse într-o boccea, urmând să le dea foc mai târziu… Ar trebui s-o fac acum, cu cât mai repede cu atât mai bine. Își spuse în timp ce îndesa legătura sub podea, apoi se răzgândi, o s-o ia cu el și o să o ducă la groapa de gunoi, acolo o să-i dea foc… Se ridică și plecă gândindu-se la ce avea de făcut. Unde să se duc ma întâi? Să scape de hainele murdare, asta ar fi fost logic, dar apoi… dacă nu a plecat încă? De ce nu m-am gândit la asta mai devreme… poate… și viră cu mașina pe drumul spre casa ei. Ajunse acolo plin de speranță, urcă scările și bătu în poartă… tare, repede… Dă Doamne să fie! Să fie ceva… Ușa se deschise, în poartă era colega ei, așa cum sperase, Vera, era încă buimăcită de somn, cu părul negru, lung ușor încurcat, îl privea ciudat, adormită:
- Vera! strigă el plin de speranță: este aici? Spune-mi… este încă aici, sau cum pot să dau de ea?
- Liniștește-te omule, spune-mi ce s-a întâmplat, ce cauți?
- O caut pe Nadia, am fost aseară, mi s-a spus că a plecat… că nu mai muncește acolo, tu ce știi de asta?
- Aaa, Nadia, da, a plecat, a plecat ieri, aseară cu un tip, i-a luat bilete de avion și au plecat.
Bogdan răcni ca un leu rănit, îi venea să spargă ușa, plecase, aseară, ieri după-masă, dacă în loc să stea închis în casă ar fi venit să-i spună, ce avea de gând, că urma s-o elibereze, poate i-ar fi dat banii tipului ăluia și ar fi putut s-o ia, ar fi fost într-un avion pe undeva… poate l-ar fi omorât pe el dacă nu ar fi vrut să i-o dea..
- Dar cum a plecat? De ce? Spune-mi Vera, spune-mi cum s-a întâmplat… simțea cum întrebarea îi crește în piept, și o prinse pe Vera de brațe și o zgâlțăi, sângele îi umplea vinele creierului până la refuz, era ca o pompă uriașa, suprasolicitată… Unde e? Ce face? E bine?
- Stai, măi omule, dă-mi pace să mă trezesc, hai intră în casă, vrei o cafea? Spuse Vera eliberându-se din strânsoarea lui, acum degeaba te mai agiți, nu poți s-o prinzi în cinci minute, întră în casă ca să vorbim pe-ndelete.
El o lăsă să intre în casă și o urmă nervos, știa că are dreptate, acum orice ar face nu putea s-o întoarcă din drum, putea doar s-o caute, dar trebuia să știe de unde să înceapă și doar Vera îi putea da detaliile acelea, trebuia să aibă răbdare. Ajunși în bucătărie, Vera se așeză pe scaun, își aprinse o țigară, trase un fum, lăsând să-i umfle pieptul generos, apoi dând afară o dâră lungă, subțire cenușie, îi făcu și lui semn să se așeze, îl întrebă: Bei o cafea? Bogdan dădu din cap în semn că nu, deja simțea că-i crapă capul, cu o cafea simțea că poate chiar i-ar fi zburat creierii pe pereți. Ea se întoarse la ibric, luă puțină apă și amestecă în ceașcă zahărul și cafeaua cu lapte, văzu pe masă cutia de scorțișoară, cu aroma ei atât de familiară, buzele ei aveau aromă de scorțișoară dimineața, își amintea cum se trezea și-i făcea cafeaua, exact cum îi plăcea ei, cu o lingură de scorțișoară, se trezi uitându-se la ușă, aștepta parcă să intre pe ușă din clipă în clipă, cu mersul ei legănat, ușor, micuț, cu părul răvășit, să-i zâmbească și să-i cadă în brațe, cu mâinile prinse de gâtul său, ca în fiecare dimineață, primul sărut după cafea, aroma aceea de scorțișoară, îi plăcea să-i mângâie buzele cu limba, să culeagă ultimele fire de scorțișoară cu vârful limbii, apoi să i le dea ei să le guste de pe limba lui… Îi plăcea enorm s-o sărute, să facă dragoste cu buzele ei moi și pline… Oftă, trezit din reverie, când Vera îi spuse:
- Așa, amorezule, care-i problema? El privea în continuare insistent ușa, dar aceasta rămânea inertă, nepăsătoare față de speranțele și visele lui
- Ce s-a întâmplat? De ce? bâgui el absent, aproape inconștient. Pe urmă se întoarse spre Vera cu ochi calzi, aprinși, hotărâți: O iubeam, și ea mă iubea, știu asta, Vera. deci, ce s-a întâmplat? Spune-mi? De ce a plecat, cu cine…
- Ți-a lăsat o scrisoare, știa că o s-o cauți… A plecat fiindcă voia ca tu să o uiți.
- O scrisoare? Ce scrisoare? Dă-mi s-o văd, te rog.
Îi întinse un plic alb, sigilat… El îl smulge rapid, rupe plicul despăturește foaia și citește înfrigurat:
Iubitule,Când o să citești scrisoarea asta eu o să fiu plecată, nu mă căuta, am plecat ca tu să poți fi liber, să poți fi fericit. M-am gândit foarte bine înainte să iau această decizie, dar nu există altă cale pentru noi doi, eu sunt ceea ce sunt, nu sunt liberă sunt o sclavă în lumea asta,lume de care tu ești străin. Nu ai idee cât de mult mă doare că trebuie să plec, că n-o să te mai văd, dar trebuie, nu am dreptul să te chinui, să te țin lângă mine. Tu oricum trebuie să te întorci acasă, întoarce-te, găsește-ți pe altcineva, uită-mă, fii fericit. Eu o să fiu bine, nu sunt încă liberă dar sunt cu cineva care o să se poarte frumos cu mine și o să aibă grijă de mine, dacă într-o zi o să se schimbe ceva și o să fiu liberă și o să fiu fericită, ține minte că ție îți datorez asta, tu mi-ai dat aripile, tu mi le-ai pus la loc atunci când ceilalți mi le-au smuls.
Te iubesc, mereu te voi iubi.
Scăpare 2 (continuare…)
Camera era mică, în niciun așa cum se așteptase, nici urmă de sobrietate, doar opulență: o vitrină mare pe un perete, plină cu lucruri din aur, sau chestii care-ți iau ochii, la fereastră erau niște draperii multicolore, înflorate, în cealaltă parte a camerei mai era o ușă neagră, închisă, acolo era,se gândi, locul unde le „învăța minte” pe sclavele sale și gândindu-se la imaginea fetei care tocmai ieșise pe ușă sângele îi luă foc; apoi pe pereți, pe lângă tapetul scump și de prost gust se găseau câteva tablouri: unele cu flori, altul cu o poză de familie, iar în cel mai mare, așezat deasupra biroului, încadrat de o ramă suflată în aur era portretul său. Un bărbat de vârstă medie, chel, cu câteva smoace încărunțite deasupra urechilor, tuciuriu, cu o mustață groasă, de asemenea grizonată, îl privea cu dispreț întrebător. Dar de departe, cel mai dizgrațios lucru era burta imensă care atârna, halatul în care se găsea neavând forță s-o susțină… își aprinse un trabuc și fuma leneș, trăgând fumul înecăcios, camera întreagă era plină de un miros închis amestecat de fum de țigară și transpirație, chiar și halatul pe care-l purta era îngălbenit la subraț, probabil vara transpira abundent din cauza grăsimii, dar nici iarna nu se plângea de frig. Îl privea cu scârbă… și se gândi că el a atins-o… simți o repulsie și o milă față de ea, abia acum putea să ia cu adevărat măsura chinului ei… putea să înțeleagă momentele de cădere, suspinele, clipele în care tresărea când o atingea, când părea că vrea să-l refuze și pe el… dar apoi îl vedea, când erau împreună îi plăcea enorm să-l privească și să-l pipaie, probabil îi era frcă să nu se transforme… Ar fi vrut să-l pocnească, să-i sară la gât… dar trebuia să stea potolit, să vorbească amabil, să-l convingă…
Read the rest of this entry »
