Inchisoarea ingerilor
Era noapte, in camera era bezna, singura lumina care il batea era felinarul din fata casei, lumina palida incerca sa razbata prin geam, prin perdele, pana la el. Fata lui era palida, figura crispata, imbatranita, cu gura stransa, o cuta mare trona pe fruntea lui, iar ochii erau mici, ficsi intr-un punct imaginar… de fapt erau goi, nu era nimeni acolo. Ploaia uda fereastra, o ploaie surda, marunta, monotona, fara ruperi de ritm, fara putere… si-ar fi dorit o ploaie torentiala, sa toarne repede, furios, sa fulgere, sa tune, o ploaie care sa fie la unison cu furia din el, ceva care sa se certe cu el. Dar nu, picaturile de ploaie se succedau aproape cronometric, tic-tac, tic-tac. Natura il ignora, doar ii amintea ca e inchis intr-o cusca si ca tot ce poate face este sa astepte. De ce nu esti aici cand am nevoie de tine! Dar sunt… si totusi nu era. Se zbatea, incerca sa-i fie aproape, dar nu reusea, nu asa cum avea ea nevoie, nu cum isi dorea. O iubea… Simtea cum il atinge fiecare vibratie care o tulbura pe ea, fiecare carcel, fiecare gol care i se punea in piept. Doar ca uneori era atat de departe incat nu putea ajunge la timp. exact cand ea avea cea mai mare nevoie. Si asta il durea cel mai tare. un singur lucru ii mai lega: iubirea… speranta ca intr-o zi…
Fereastra nu avea gratii, dar acestea erau acolo, in sufletul lui, privea ploaia si astepta ziua, ziua cand va iesi afara: ziua cand ea va fi acolo, fara gratii, fara oprelisti. Ziua cand se va putea uita in ochii ei si-si va vedea chipul.
Aris (Continuare.. vicii)
Se simțea prins într-o lume străină, una extrem de periculoasă, din care pericolul te pândea de după orice colț. Își dorea cu ardoare să se rezolve situația, să scape de acolo.. ar fi vrut să aibă o telecomandă, să poată derula până la proces, până după proces, undeva într-un viitor când o va avea iar în brațe, când toate acestea vor fi doar amintiri îndepărtate. Dar omul trebuie să-și croiască singur destinul, poate să spere, dar nu trebuie să aștepte nimic de la ceilalți. Pentru a-și limpezi gândurile se apucase de sculptură, pe de o parte îl ajuta să se elibereze, să-și găsească o ocupație, să-și verse nervii și frustrările pe un ciot de lemn, iar pe de cealaltă parte îi permitea să gândească la ce avea de făcut, la ce putea, la ce trebuia să facă. Avocatul nu i-a dăruit speranțe prea mari. Deși era asigurat de ambasadă, era totuși un avocat din oficiu, unul care-și arăta limitele, cu toate că încerca binevoitor să-i vină în ajutor. Ceea ce-l îngrijora cel mai tare era întârzierea procesului. De ce nu începe o dată? Se gândea cu groază că or să-l uite acolo. Că nu o să mai înceapă. Pe zi ce trece devine tot mai claustrofobic simțea pereții cum se apropie de el, cum încearcă să-l înghită. Celălalt gând care-l măcina era ea… Lipsa ei mai precis. Îi era dor să o mângâie, să o privească, să se sărute, visa la buzele ei, la vocea ei dar tot ce putea era să se învârtă ca un leu în cușcă, simțea cum totul îl otrăvea, aerul care-i intra în plămâni era gol, lipsit de oxigen, i se părea o minune că încă mai trăiește, unica lui consolare era jurnalul, din care citea mereu. Read the rest of this entry »
Inauntru (… vicii)
Zilele treceau greu, avea program fix: la masă, la munca, apoi iar la masă, după-masa aveau program de voie: puteau să facă sport, să se uite la televizor, erau unele celule care aveau televizor în cameră, pentru ceilalți exista o cameră comună, un fel de cinematograf. Nu aveau acces la internet, deși și-ar fi dorit, poate ar fi dat de ea, cumva, sau de cineva care să-l ajute să o caute, să poată să o caute. Uneori se ducea la sala de fitness, efortul fizic îl ajuta, parcă prin sudoare elimina și o parte din stres. Pe terenul de joacă nu mergea… nu-i înghițea și nici ei nu-l plăceau, era o situație periculoasă date fiind condițiile și de aceea spera să iasă cât mai repede. Se simțea încolțit, se uita tot timpul peste umăr, de obicei este bine să te afiliezi la o gașcă, altfel ești victimă sigură. Cei care nu reușeau să se integreze într-un grup erau victime sigure. Singura cale de a supraviețui aici era să fii popular, ba nu, nu popular, puternic, puteau să te urască, dar dacă aveau nevoie de tine, dacă puteau să-i șantajezi cu ceva atunci erai sigur. De obiei puterea se controlează în câți oameni puteai controla, în afară puteai deține controlul prin bani, aici era mai greu, banii nu mai mascau valorile sociale, aici era puterea pură, puterea brută. O ciocnire de orgolii, o mafie unde totul era permis pentru supraviețuire: abia aici în spatele gratiilor se găsea jungla fără gratii, fără barierele rațiunii, fără limitele impuse artifical de lege, aici era o lume unde guverna instinctul, unde cel tare învinge fiindcă e tare, fizic, psihic sau chiar intelectual. Dacă ești puternic, ceilalți or să se teamă de tine și se vor alătura ție sau vor căuta să te ucidă, dar în ambele cazuri te vor respecta, ceea ce înseamnă putere. Dacă ești deștept, vei putea să aduni oameni în jurul tău, dar ai nevoie de oameni care să inspire frică, așa că te duci la cei mari și îi faci să te urmeze și apoi ești puternic. Mecanismele puterii sunt peste tot aceleași: peștele mare îl înghite pe cel mic, aliază-te cu cel puternic sau merg împotriva valului și vei fi înghițit… Dar el nu era așa… nu era nici cel puternic, nici cel inteligent, nu putea să-și facă propriul grup… singura lui cale era să se ralieze pe o anumită poziție. Însă niciun grup nu-l atrăgea și nici găștile nu păreau atrase de el. Spaniolii, localnicii, erau mai puțini, erau uniți și erau rasiști, respingeau pe oricine nu era de-al lor. Îi considerau pe ceilalți inferiori, uzurpartori, oameni veniți să le fure lor privilegiile, să răstoarne legea așezată de Dumnezeu la ei în țară. Alte găști erau formate din emigranți. În majoritate erau magrebieni și arabi dar și românii erau destul de numeroși. În cadrul emigranților erau mai multe caste, mai mulți capi: unii erau arabii, africanii, musulmanii care urmau codul și legilor lor și europenii, în special cei din Balcani și din estul Europei, erau acolo pe lângă români și bulgari, sârbi, albanezi, țigani, maghiari. Cei mai dezordonați, care se adunau și se luptau între ei când nu erau amenințați de ceilalți. Existau de asemenea și grupuri mixte, formate din tovărășii între criminali sau hoți, un fel de bresle pe meserii.
Nu simțea empatie nici față de conaționalii săi, nu se simțea solidar față de ei sau de problemele lor, erau oameni mizeri, cu obiceiuri dure, cu sentimentele închegate undeva în inima lor, prinși în acea luptă animalică pentru putere, pentru supraviețuire, încât nu se dădeau în lături de la nimic. Aici oamenii se urau, se mâncau între ei fără niciun fel de remușcare; într-o zi chiar a fost găsit un sârb spânzurat în baie. Imediat s-au făcut cercetări printre deținuți, și a fost găsit vinovat un altul român, pârât de cine? De colegul său de cameră, tot român. Vinovatul a primit trei săptămâni de izolare, și urma să fie judecat și pentru crima asta și trimis la altă închisoare mai bine păzită, iar turnătorul a primit o celulă cu televizor și dreptul de a fi vizitat de soție de trei ori pe săptămână, plus protecție din partea gardienilor. Să-i vinzi pe cei ca tine pentru niște privilegii, oricât de mici, sau oricât de mari, asta te punea în dizgrație, mai ales când exista un cod printre deținuți de a nu trăda în fața gardienilor: Problemele noastre sunt ale noastre și nu privesc pe nimeni. Le rezolvăm între noi în legea noastră. Așa suna legea din spatele legii afară, iar înăuntru nu avea de ce să fie diferit. Din cauza urii și invidiei românii ajunseseră rău priviți și marginalizați de ceilalți, care nu aveau încredere în ei. Dar nici măcar asta nu-i făcea să se adune, să se lupte împreună. Ei continuau războiul dintre ei, împreună cu războiul împotriva celorlalți. Ciudată nație mai suntem, chiar și când suntem la un pas de distrugere nu ne putem opri să ne luptăm între noi. Desigur nici ceilalți nu erau mai buni: se mai găseau câte unul cu dinții pierduți prin chiuvetă, sau cu creierii întinși pe pereți. La două săptămâni după treaba din baie, sifonarul a fost găsit înecat în wc, cu capul în closetul murdar, iar mortul avea în păr și pe față urme ale chinului la care fusese supus, ca să fie învățătură de minte. Cei mai urâți erau însă rromii, țiganii, și negrii care erau priviți de ceilalți cu superioritate, țiganii mai ales din cauza faptului că sunt un popor fără căpătâi, nu au un stat al lor, nici măcar o patrie: sunt încă nomazi, copii ai drumului. Erau priviți diferit: urâți pentru originea lor diferită și pentru societatea lor inedită, inadapatată social, dar și doriți fiindcă aveau o coeziune specifică societăților tribale, bazate pe grade de rudenie, pe rasă, dar și ferocitatea de care puteau da dovadă atunci când era nevoie. Formidabil era că acționau de cele mai multe ori toți ca unul, și deși se întâmplau scandaluri imense între ei, când era vorba să se găsească un vinovat, acesta era ales mai mult pentru a fi găst un țap ispășitor; adevărații capi ai problemelor nu erau deconspirați. Era o societate extremă, rasistă, xenofobă, și cel mai rău lucru dintre toate, amintea de vremurile când individul conta ca parte a unei categorii, a unei caste, când omul era supus societății în care se zbătea.
Oglinda (vicii… continuare)
18 iulie 2007 Oglinda, mă bântuie, stă acolo ca un judecător. Stă acolo pe hol, mare și privește totul. Oriunde te-ai duce ea vede totul. Mă văd în ea și ea mă privește cu reproș: ce am ajuns! Imaginea mea tremura, parcă sta să se spargă; până și ea mă condamnă, nici ea nu suportă să mă mai privesc în ea și cu toate astea nu mă iartă:. Azi-noapte când am venit de la muncă, murdară de spermă, ,oglinda m-a întâmpinat, mi-a arătat ce am devenit. Trupul meu obosit, se târa în fața ei lipsit de vlagă, de sub hainele scurte, vulgare, rupte de toți mojicii, vânătăile, unele negre, altele galbene, sânge, parcă nu dor atât de tare ca atingerile tuturor nespălaților. Părul meu năclăit, mirosind a fum, zâmbetul meu… cum a îmbătrânit, cum s-a șters, nu mai sunt fetița care a venit aici încrezătoare. Nici ochii mei nu mai au aceeași strălucire. S-au adunat atât de multe, atâta ură, atâtea vise spulberate, adunate în doi ani.
S-au întâmplat multe de atunci, multe lucruri dureroase, dar niciunul nu doare ca el… El m-a mințit, am avut încredere în el, mi-a spus că o să fie mai bine, că o să câștig bani, să-i ajut pe ai mei, să-mi fac o viață mai bună… Și el… M-a vândut atât de josnic…. L-am iubit, era ca soarele pentru mine, dar a fost doar un laș, m-a vândut imediat. Când l-am văzut i-am sărit în brațe, l-am sărutat, iar el, m-a dat pe mâna lor… Îmi amintesc și acum zâmbetul lui fals, sărutul, mi-e rușine, mi-e scârbă când îmi amintesc. Aș vrea să șterg de pe trupul meu urma atingerii lui… a lui, a tuturora… AH DOAMNE, Doamne! La început l-am învinuit pe Dumnezeu, dar în lumea asta mizeră nu e vina lui, pur și simplu nu există Dumnezeu, nu există iubire, sau bine, există doar ură. Am plâns și-am stat de atâtea ori să mă întreb: de ce sunt unii oameni care răsplătesc binele cu răul?…
Lumina se stinse. Închise jurnalul, închise ochii, dar imaginea ei îl bântuia, ea era undeva, nu se știe unde și suferea, îi simțea fizic suferința, aproape că îl durea durerea ei. Privea tavanul negru fără să-l vadă, îi putea doar ghici prezența, fiindcă știa că este acolo, ca o piatră de moară, ca o criptă peste sufletul lui. Se ridică de pe pat, se apropie de gratii, își simțea gâtul arzând, ar fi vrut o țigară, nu ca s-o fumeze, doar ca s-o aibă, sau poate… avea nevoie de gustul acela infect, voia să-i inunde plămânii, să simtă fumul cum urcă și coboară… Moșul din patul celălalt își ciuli urechile, îi studia atent fiecare mișcare… el privea în gol printre gratii, vedea fumul cum ieșea din nările ei, cum se rdica peste formele ei pline, lipite de el… nu mai era în celulă, erau înapoi, amândoi, în apartamentul ei, întinși pe pat, goi, el pe spate, iar ea lipită de el, cu sânii pe pieptul lui, cu coapsele lipite de șoldul lui, cu un picior pe penisul lui, avea o mână în părul ei, moale, lung, și i-l ciufulea, cât îi plăcea să-i încurce părul, o privea în ochi, era atât de bine când ea se cuibărea la pieptul ei, când îl privea în felul ăla, se simțea stăpânul lumii. Cu cealaltă mână ținea o țigară și-i dădea să fumeze, uneori o tachina cu țigara, retrăgând-o înainte ca ea să apuce să tragă vreun fum. Îi plăcea s-o enerveze, iar ea îi răspundea gâdilându-l cu mâna liberă pe piept… îi plăcea să-i vadă plămânii umflându-se de la fum, cum închidea ochii când îl trăgea, cum ieșea în rotocoale și se pierdea în aer. Apoi privirea ei drăgăstoasă, sărutul, mișcarea ca un val, un dute-vino: flux și reflux…
Celula (…vicii)
Celula era cenușie, destul de largă cu paturi suprapuse lipite de pereți, suprapopulată. Plină cu diverși indivizi care așteptau să fie transferați: unii tatuați, alții cu cercei, cu inele, mai mulți erau chei cu tatuaje pe brațe, unul avea zvastica desenată pe ceafă, altul un chip de femeie pe braț, altul numele copiilor, era și unul lățos într-un colț cu un inel în sprânceană care stătea într-un colț și se împungea cu un altul, mai erau și câtiva vagabonzi beți care așteptau să fie lăsați să plece. Astfel că înăuntru era o duhoare amestecată, de alcool stătut, jeg și transpirație, iar căldura de afară se propaga și înăuntru. Unul se lăsă pe un pat și vomită, astfel că la atmosfera încărcată se adaugă și mirosul greu al resturilor semidigerate. Câțiva vecini aflați în apropiere îl luară lapumni și la șuturi, astfel încât individul scuipă sânge de data asta, incnind surd. Cei câțiva gardieni din afară intrară înăuntru cu bastoanele ca să-i calmeze pe cei înfierbântați, au fost apoi strânși în două șiruri, lângă cei doi pereți opuși care încadrau ușa. Bogdan se afla în rândul din dreapta, iar primul rând care ieși era cel din stânga. În fața lui se afla părosul, iar în spatele lui un chel cu tatuaj pe mâna stângă, cu cioc și mustață și urma unei lame de cuțit îi mânca din obrazul stâng. Avea o privire urâtă și mirosindu-l pe Bogdan îi șopti în spaniolă: Avem carne nouă, ce o să ne mai distrăm noi la noapte și-l săgetă când îl atinse pe fesă. Vru să se întoarcă să riposteze dar imediat îl arse o durere ascuțită în ceafă și îl văzu pe gardianul care-l privea dur: stai în rând, nimeni nu are voie să se întoarcă, așteptați-vă rândul! Ar fi vrut să-l înjure pe gardian dar durerea era atât de ascuțită încât își simți capul crăpat, iar privirea gardianului îl convinse definitiv să tacă. Avea să-și rezolve problemele mai târziu. La urma urmei sunt acuzat de crimă iar situația nu e prea roză, o sa fac tot ce pot să mă apăr și să supraviețuiesc.
Read the rest of this entry »
![Po - [Explored]](http://static.flickr.com/7225/7260527994_23e4e5f04b_t.jpg "Po - [Explored]")
