Zidul acela alb (continuare vicii)
Aprilie 2006 Moarte… moarte peste tot, se simte suflul ei, peste tot în fiecare suspin, în fiecare geamăt. Una din fete a murit aseară, lângă noi, fără să putem face nimic. Nici măcar nu ştiam cum arată, doar că o chema Cathy şi avea 17 ani. Mereu dispar fete, mereu apar altele noi. Cele care dispar pot să fie moarte sau poate au cedat, există şi varianta asta: să cedezi, să le accepţi condiţiile, de fapt ăsta e scopul lor, te antrenează, te dresează să faci ceea ce vor ei, ori asta, ori… mori. Au murit multe, ştiu asta, dar nu le-am văzut moarte, preferam să cred că au scăpat. Pe multe le invidiam, îmi doream să scap şi eu, cumva, iar moartea părea până acum cel mai aproape, cel mai prietenos. Dar când au venit s-o ia de dimineaţă… nici nu mai ştiu în ce zi suntem, presupun că este aprilie, dar poate să fi şi mai poate să fie încă martie… când au venit s-o ia de dimineaţă, i-am văzut cum au luat-o ca pe un animal, ca pe o cârpă, au tras-o de păr, târând-o afară, pe lângă celelalte trupuri care se fereau din calea ei.. am simţit că ceva icneşte în mine, ca o revoltă, ca o răscoală. Poate a fost glasul vieţii, poate a fost altceva…M-au dresat: am acceptat să fac ce vor ei, doar să mă lase în pace, să nu mă mai drogheze, să nu mă mai bată, Nu vreau să mai simt cum îmi pierd minţile, cum totul devine ceaţă în jurul meu, cum se schimbă totul: decorul, lumina, mâinile, nu mai vreau să se învârtă camera cu mine şi să mă trezesc iar în întuneric, să mă doară toate. Când am ieşit de-acolo şi mi-am făcut baie… am schimbat apa de trei ori ca să pot respira şi încă mă simţeam murdară, aveam încă în nări toată putoarea aia… iar când m-am uitat în oglindă mi-a venit rău: Doamne, cât slăbisem… Oare cât mai aveam până la moarte? Dar acum era prea târziu pentru întrebarea asta scăpasem, de ce? Şi pentru ce? Ca să ajung unde? Ca să fac ce?
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
I se făcu rău, pieptul îi zvâcnea, avea un nod în gât iar senzaţia de gol din interior nu-l părăsea, fiecare secundă care trecea era otravă, gâtul său se închisese, venele se umflaseră, capul i se înroşise, şi stătea să pleznească. Se zvârcolea de pe o parte pe alta înăbuşindu-se. Plămânii săi refuzau aerul, cerul gurii era uscat, pupilele i se dilataseră, nările îi erau înfundate, iar pieptul începuse să-l doară. Vru să se ridice, dar reuşi doar să cadă cu un bufnet pe duşumea. Colegul său de cameră se trezise şi-l privea intrigat, neştiind dacă să râdă sau să plângă. Era întins pe jos şi ţipa, se chirci de durere, muşchii nu-l mai ascultau, începu să se târască rostogolindu-se, lovindu-se de lucruri, de barele patului, de pereţi. Ajunse la gratii şi începu să se dea cu capul de ele. Atunci colegul lui sări din pat şi încercă să-l oprească, strigă la gardian, apoi încercă să-l imobilizeze, dar Bogdan nu mai raţiona, atinsese pragul nebuniei, mintea i se blocă, simţea doar durere, multă durere, apoi simţi ceva ud şi o durere surdă pe frunte, curgându-i pe faţă, cald, sărat, îi ajunsese pe buze. Era întuneric, deasupra lui se vedeau doar umbre care se agitau, care-l atingeau, zgomote, o lumină îl orbi, apoi o înţepătură şi apoi gata.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………….. Read the rest of this entry »
Mi-as dori sa fiu si eu ca ei… (… vicii)
A fost repartizat la bucătărie. Într-o încăpere imensă, supraîncălzită de cuptoare, cu gresie peste tot, cu mese lungi pe care erau puse diverse mâncăruri, apoi mai erau niște boilere imense care fierbeau, aragaze acoperite de hote imense, unele cu cazane aburinde. Printre ele mișunau deținuții, unii aveau grijă de mâncarea de pe foc, alții curățau cartofi, morcovi, și alte alimente, care în cealaltă parte a bucătăriei erau tăiate în cuburi. În capătul încăperii era o altă ușă care intuia el ascundea magazia, unde erau îngrămădite toate alimentele care își așteptau rândul.
Se așeză la rând pe un scaun, în fața unei grămezi de cartofi, cu un cuțit în mână: curăță-i! Luă cuțitul și alese un cartof, și începu să-l curețe meticulos, nu avea motiv să se grăbească, nu avea niciun chef… Merci, acum că lucrez la bucătărie nu cred că voi mânca prea mult. Se lăsă dus pe gânduri: cum să scap de aici? Situația îl înnebunea, nu suporta să stea închis, dar cel mai mult îl durea faptul că în timp ce el era blocat acolo fără scăpare altul era cu ea și se bucura de ea, se plimba cu ea la braț, o scotea la plimbare, iar noaptea… o săgetare îl trezi din vis, sângele înroși cartoful din mâna lui, în timp ce el privea nehotărât tăietura din deget, carnea despicată și sângele care curgea.
- Hey, fii atent ca nu vrem cartofi în sânge! Râse zgomotos unul dintre colegii săi și-i dădu o „palmă prietenească” peste ceafă, ar fi vrut să sară să-i răspundă celuilalt, dar palma îl luă prin surprindere și-l lăsă fără replică în râsul zgomotos al celor din jur. Îi aruncă o privire dură, la care cel care-i dăduse palma reacționă imediat: ce e prietene? Vreo problemă?
- Nu! Răspunse Bogdan scurt și se duse să se spele. Lăsă apa să spele rana și privea cum sângele se scurge în chiuvetă, cum continua să pâlpâie din rană… Trebuie să rezist, trebuie să scap cumva de aici.
Își legă degetul cu sare apoi se întoarse la grămada lui de cartofi care-l aștepta și reîncepu să curețe simțind diverse priviri în spate. Se strădui să nu le bage în seamă deși simțea cum i se înroșesc urechile și ochii i se împăienjenesc, își duce o mână la frunte să se șteargă de sudoare și continuă treaba. Străini, toți îmi sunt străini aici… Păzește-ți spatele.
Când se întoarse în celula lui se simțea rupt de oboseală, nici nu fusese la masă, nu avea chef și nu-i era nici foame. Se întinse pe pat și închise ochii dorind un moment de liniște. Apoi profitând de ultimele ore de lumină scoase caietul de sub carte, deschizându-l de această dată de la început.
12 august 2005 Nu mai suport, casa asta, ai mei se ceartă tot timpul, aseară tata a venit beat acasă, supărat, a lovit-o pe mama… nu mai știu motivul dar se pare că iar a fost dat afară de la muncă… Mama a început să plângă, tata a strigat la ea, eu m-am ascuns în camera mea, lângă fratele meu de cinci ani care dormea. Este atât de mic și doarme atât de frumos. Pentru el aș face orice… orice ca mama și tata să nu se mai certe.
Azi am stat toată ziua în parc, pe o bancă cu muzica în urechi, e amuzant să te uița la oameni fără să-i auzi, să-i vezi doar gesticulând, mergând, mă simt ca la teatru. În plus și cerul e atât de albastru și senin, mă liniștesc doar privindu-l: atât de mare, imens, simt că mă protejează, ador să stau pe iarbă și să privesc în sus la norii albi care vin și pleacă… sunt atât de liberi, mi-aș dori să fiu și eu ca ei.
20 august 2005 Zilele astea stă la noi vară-mea, a venit din Spania pentru o lună de zile și ne-a adus multe lucruri frumoase. Mi-a plăcut enorm o rochiță albă, cu o centură roșie, nu aș mai vrea s-o dau jos. Dar cel mai mult mi-a plăcut privirea lui Flavius când a văzut toate jucăriile alea. Cum zburda printre ele, nu știa cu care să se joace mai întâi, alerga pru și simplu de la una la alta, și cu câtă dragoste a strâns-o pe Vera în brațe. Cât mi-ar plăcea să-l văd așa mereu, să-i dăruiesc și eu toate acele lucruri minunate… Bogdan se opri o clipă din lectură: Vera e vara ei; închise ochii și simți lacrimi în colțurile ochilor: Cât a pătimit copilul ăsta… Ah, Doamne! De ce trebuie mereu copiii să plătească datoriile părinților? Este oare vina noastră că nu ne-am putut alege părinții… Sări în picioare și se apropie de gratii, le strânse în pumni și-și spuse printre dinți: Nu-i drept, viața nu e dreaptă!…
Privi în jur, Nopțile erau cele mai rele, nu avea unde să fugă, în ce să-și piardă gândurile, stătea în pat și privea tavanul care se închidea ca o criptă. Simțea cum moare, cum e îngropat de viu… aștepta procesul: de ce nu mai vine? Avocatul său nu-i inspira prea mare încredere, era un spaniol, era de la ambasadă, dar lui i se părea că nu-și dădea îndeajuns silința. Tavanul devenea tot mai negru, uneori căpăta gheare care veneau asupra lui și-i sfârtecau pieptul, îi scoteau inima care pulsa tot mai tare și mai tare, până îi exploda… Asta e problema în închisoare: ai prea mult timp ca să te gândești…
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
Nebunie
De cand ne nastem incepem sa inebunim… prima trauma e cand vedem lumina si luam prima gura de aer : de atunci incepe nebunia si cursa catre moarte totodata. Cine stie poate ca moartea e nebunia totala, e uitarea de sine absoluta si de asta nu mai e nimic dupa ea, cel putin pe partea asta de lume…
Poate ca nebunii cu acte in regula sunt doar cei morti prea devreme, poate ca ei sunt singurii care sunt treji si noi suntem cu adevarat nebunii, noi care ne lasam condusi de ….nimic, de lucruri fara sens: munca, bani, calculator, prieteni, sau alte lucruri care ne impiedica sa traim cu adevarat. Poate ca printre dependentele noastre, din cauza rutinei am pierdut esenta vietii si nu mai stim s-o traim. De cealalta parte nebunii au vazut lumina de dincolo inainte sa le vina timpul, inainte sa paseasca acolo si acum prinsi intre doua lumi ei fac aici ce ar trebui sa faca acolo…
![Po - [Explored]](http://static.flickr.com/7225/7260527994_23e4e5f04b_t.jpg "Po - [Explored]")
