Seara de april
O pasăre țipă ș-acoperă cerul cu aripi cernite
Pygmalion
Pygmalion ramase mut privind-o pe Galateea: alba, tacuta, o atinse cu mana urmarind contururile ei, amintindu-si cum o desenase. Sunetul daltei ii persista inca in urechi, era o parte din el: dalta, piatra si el, mintea lui o plamadise; o data fusese doar o bucata de piatra, iar apoi mana lui a atins-o, si i-a transferat ceva din el. Astepta ca din clipa in clipa sa inceapa sa se miste, parea atat de vie uneori, in lumina soarelui, dar continua sa ramana o stana de piatra. Se tot misca in jurul ei, iesea pana in curte si apoi se intorcea fuga ca un copil asteptand sa vada daca s-a intamplat minunea. Dar ea era tot acolo, asa cum o lasase, stralucind in bataia soarelui, cu zambetul acela rece parand sa prinda viata. Apoi realiza ca e gelos pe soarele care o umplea de stralucire, care putea sa se bucure de ea asa cum era fara sa simta durerea lui, pe dalta cu care o cioplise, dalta care-i crease formele, care patrunsese in ea, care reusise s-o sarute, parea ca el, artistul, amantul, singurul care era capabil s-o cunoasca, el era singurul care nu o putea avea, singurul care nu se putea bucura de ea, sau poate nu reusea sa treaca de perdeaua de marmura care-i inconjura existenta.
- O, Zei! Iar strigatul sau ramase mut. Isi pierduse credinta in zei, chiar din clipa in care a terminat-o, din clipa cand a dorit-o si a realizat ca nu poate s-o aiba. Se apropie si saruta marmura rece, apoi ii sopti: iubito, voi astepta sa te trezesti.
Venise noaptea si Pygmalion era tot acolo, imbratisand marmura, incercand s-o incalzeasca din caldura lui… 
Marea 2
Atinse apa, la inceput se simtea mai usor, ca si cum s-ar fi deconectat din trupul lui si ar fi mers in alte parti, se departa de mal nepasator, apa il purta usor, ca pe un vis… La un moment dat vantul se inteti: valurile erau acum niste brate ucigase, pline de vigoare si veneau si tot veneau asupra-i sugrumandu-l. Se muncea sa ramana la suprafata dar fiecare gura de aer pe care se forta s-o ia era urmata de apa sarata, amara, care se rascula. se simtea pierdut, trupul sau era rupt in mii de parti si tras spre mii de zari. tinea capul pe spate cu gura deschisa incercand sa aspire doar aerul, dar apa se ridica tot mai mult, era verde, ii cuprinsese urechile, ochii… era captiv in puterea marii, nu mai avea putere sa se opuna, parea ca apa l-a legat de maini si de picioare, si-l trage in imperiul ei. Inghitea tot mai multa apa simtea marea si interior, cum il umple… si o durere in capul pieptului, apoi golul, negrul, uitarea…
Si aer curat… un gust dulce, moale, ceva care-i apasa pe piept, un parfum sarat dar proaspat… ramase asa o clipa mirosind aerul curat, fara sa deschida ochii, fara sa poata sa se miste… apoi totul se stinse intr-o clipa putu sa deschida ochii sa intinda mana spre soarele care-i inunda fata, nu era nimeni, doar el pe plaja, dar cu un gol in suflet, isi simtea buzele flamande, iar pieptul dezvelit. Inchise ochii si lasa soarele sa-l lumineze si zambi… 
Fuseseră doi și acum erau unul (continuare…)
Se trezi, soarele de mai îi bătea în fereastră, iar perdelele erau prea transparente ca să-l rețină așa că raze lejere îi pătrundeau în ochi. Se uită lângă el și zâmbi văzând-o dormind încă, înfășurată într-un cearceaf alb, pe care-l strângea la piept, dormea pe-o parte cu un braț sub cap în timp ce cu celălalt ținea cearceaful. Umbra lui ferea soarele de ochii ei, așa că putea să-și continue somnul liniștită. Îi plăcea mult s-o privească atunci când dormea: era atât de liniștită, nicio cută, nicio urmă pe fruntea ei, din când în când mai zâmbea. Părul ei moale, desprins venea uneori peste ochi, iar el îl dădea la o parte ca să n-o deranjeze și să se trezească, uneori când îi simțea atingerea ea îi răspundea cu un sunet, o vorbă probabil, un vis. Îi plăcea să rememoreze toate momentele petrecute împreună, de la sărutul acela de sfârșit de februarie, urmate plimbările sub clar de lună când el o lua în brațe , mersul prin parcuri când se alergau pe alei până se lăsa prinsă și cădeau pe o bancă, , filmele la care se uitau și pe care niciodată nu reușeau să le ducă până la capăt, era suficient ca ea să se gemuiască în brațele lui și să-l sărute ca să înceapă nebunia, sărutări, mușcături, canapeaua, patul, dormitorul deveneau neîncăpătoare… cu greu se putea abține să n-o sărute, se aplecă dar ea se mișcă puțin, el se opri cu răsuflarea tăiată, apoi zâmbi și se retrase. Se ridică, se duce spre fereastră trage jaluzelele în așa fel încât lumina să n-o deranjeze, apoi iese tăcut.
…….……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Când se trezi ea în cameră era semiîntuneric, patul era acoperit în umbra, dar pe laturi se zăreau raze în care se ridicau ca partcole mici de praf… se uită în jur: nu e nimeni, doar pe perna alăturată vede un crin, erau florle e preferate, albe, îl miroase și lasă parfumul florii să-i umfle plămânii, apoi simți un iz de cafea proaspătă cu scorțișoară și râse… era el ți- aducea cafeaua: exact cum îi plăcea ei – cu lapte și scorțișoară. Lângă avea și un pahar cu suc de portocale, și niște sandvișuri cu branza și roșii.
- O să ma răsfeți! Spuse ea râzând, și nu dă bine… deja nu mai sunt bine cum sunt, și-l sărută pătimaș
- Dar meriți… îi eliberă părul de pe frunte și o strânse în brațe: Ești… ești minunată. Apoi îi luă mâna și i-o sărută, știa că asta o ajută să se simtă mai doamnă, îi redădea într-un fel respectul de sine atunci când avea căderi din pricina muncii ei.
- Nu, iubitule, nu știu ce o să fac atunci când o să pleci…acum e totul atât de frumos, de suportabil pe de o parte, dar pe de alta simt că mă rup în două… nu vreau să mă mai vezi așa cum vin dimineața, uneori nu mai suport… nu te merit, tu ai fost mereu atât de bun cu mine și eu…
- Sst… gata… gata… o intrerupe sarutând-o ușor pe buze… Uită-te în ochii mei, o să găsesc o soluție, o să te scot de acolo…
- Cum? Mai bine m-ai lăsa, eu sunt condamnată, dar tu? Tu ai toată viața înainte… îți mulțumesc pentru aceste luni petrecute împreună dar când o să vină vremea să pleci vreau să-mi promiți că nu vei face vreo prostie… îi mângâie bărbia. Vreau, vreau să-ți găsești pe cineva care să te merite.
- Prostuțo, surâse el îngăduitor, dar am găsit deja, ce nevoie am să mai caut… lasă că o să se rezolve cum vrem noi, ai să vezi…. si o sărută… mâinile lui erau tot mai mult pe trupul ei dezvelindu-l, o trase sub el și o sărută încă o dată și încă o dată ca să se convingă că era încă acolo.
Trupurile lor se căutau, piele cu piele, carne cu carne, se contopeau parcă țesut după țesut ca într-un dans fiecare controlând ritmul celuilalt, luându-i pulsul, gura lui lăsa uneori urme adânci pe pielea ei în timp ce o poseda căutând parcă să spună: ești a mea, doar a mea! În timp ce ea se încolăcise în jurul său și se legăna în ritm cu el, își lăsă capul pe spate savurând momentul… Momentul acela în care nimic nu mai conta, nu mai exista nimeni, nici timp… doar ei, era ca și cum fuseseră doi și acum erau unul.
![Po - [Explored]](http://static.flickr.com/7225/7260527994_23e4e5f04b_t.jpg "Po - [Explored]")
