Carapacea
Ii dadu parul de pe fata si se uita in ochii ei:
- Dac-ai sti cat de frumoasa esti.
- Cat de frumoasa ma vezi tu vrei sa spui… si rase, iar lui i se paru chiar mai frumoasa.
- Asa-i, sa nu ma crezi!… mana lui ii aluneca pe fata si se lipi de obrazul ei, ii atinse pometii cu degetul mare, in timp ce cu dreapta se incolaci pe mijlocul ei si o lipi de el. Ii placea sa-i simta pielea calda, se juca cu degetele peste abdomenul ei, pe coapse, urca spre coaste, apoi cobora, trecea peste buric si ea tresarea:
- Ce faci? Termina! Ma gadili! iar el muta degetul in alta parte si continua jocul. Ajunse la sani, le desena conturul in spirala, ii simtea intarindu-se sub atingerea lui, sfarcurile ii impungeau buricele degetelor si le prinse instinctiv intre degetul mare si index. Stranse si ea se rasuci pe spate, inchise ochii gemand, el o privea amuzat, incitat de efectele pe care mainile lui le aveau asupra ei, de puterea pe care o simtea.Stai cuminte! Buzele lui se inchisera peste el impreunandu-l cu limba, mana lui se insinua lent, inspre coapsele ei. Ea rase, tresari si el ii simti ezitarea, apoi dupa ce isi plimba degetele si-i simti chemarea fierbinte rase si el luand mana:
- Sa ma opresc?
-Nuuuuu! picioarele ei se stransera ca sa-l opreasca.
Ochii ei ardeau si pareau ca-l topesc, pielea il frigea si-i era frig… mainile lui se plimbau peste trupul ei imbratisandu-l si smulgandu-l, ar fi vrut sa-l ia cu el, sa-l soarba, sa se rupa in doua, sa-l cuprinda si sa-l inghita, intr-o foame nestavilita care-l stapanea tot mai mult.
Degetele se incorsetau intr-un dans neritmat, cautand, culegand, ascunzand, picioarele ei ii presau umerii, muschii se scuturau spasmotic.
Isi aprinse o tigara, la fereastra, elibera fumul, apoi se intoarse catre ea, se apropie de pat, o mangaie pe picior:
- Aici, cu tine, ma simt ca si cum nimic nu m-ar putea atinge. Parca o carapace s-ar ridica intre mine si restul lumii…
continuare vicii…
Coborî, dar sufrageria era încă pustie, se uită la ceas, ora șase, o clipă se întrebă dacă a schimbat ora, sau dacă ceasul lui mergea încă după ora României. Apoi ieși pe terasă să fumeze o țigară. Acolo dădu peste Alex care probabil din aceeași lipsă de somn, o fi din cauza schimbării orei? Stătea pe un șezlong si privea lacul pe malul căreia era situată casa.
- Tu de când fumezi?
- Nu fumez, replică Bogdan, cel puțin nu în mod obișnuit, uneori mai simt nevoia să-mi limpezesc gândurile și-mi place cum se evaporă în fumul de țigară. Sunt multe lucruri în viață care te schimbă.
- Da… ai dreptate. Am ajuns și în Italia, acum ce ai de gând? O s-o cauți pe tipa aia? Ce o să faci când ai s-o găsești?
- Nici măcar nu știu de unde să încep, a trecut atâta timp, nici nu știu în ce parte a Italiei s-a dus, sau cel puțin dacă mai e în Italia.
- Ai de gând să renunți? Gata? Renunți să o mai cauți?
- Nu, nu știu, răspunse Bogdan încurcat. Dar de ce mă întrebi toate astea?
- Doar așa ca chestie… apoi după o scurtă perioadă de tăcere: te-am văzut foarte apropiat de Isabella.
- Poftim? Lui Bogdan îi crescu pulsul. Nu, adică nu e ceea ce crezi tu, suntem doar prieteni, doar amici. E o fată deșteaptă, tatăl tău e norocos că are pe cineva așa special care-l iubește. Unde? Cum a găsit-o?
- Dar nu-l iub… Alex se opri tulburat, răspunsese prea energic, dar apoi se calmă: adică nu știu, nu cred că e dragoste.
- De ce nu? Și atunci de ce mai stă cu el?
- Aaa, păi asta nu prea știu, tata are treburile lui, probabil așa a cunoscut-o și pe Isa. Știu că a întâlnit-o într-o călătorie de-a lui tot prin Italia sau prin Spania, Isa era chelneriță la un restaurant, și mă rog, tata e un capricios, un om ciudat, are gusturi exotice, a plăcut-o mai mult decât credeam și a păstrat-o. Nu știu cât de mult a fost alegerea ei, dar el este foarte convingător atunci când vrea ceva și pe ea o vrea foarte mult, vorbea încet, degajat, privea liniștit suprafața apei și avea totuși aerul unui condamnat la moarte.
- Ce s-a întâmplat mă? De ce ești așa? Vorbești de parcă am fi la o înmormântare. Doar nu o îngroapă, nu?
- Nu, cel puțin nu în sensul propriu… Așa fiindcă o văd și mă văd pe mine într-un fel, tata a fost mereu omul puternic, omul care și-a impus mereu punctul de vedere, care controla mereu totul până la cel mai mic detaliu. Uneori când mă uit la el cum se comportă cu ea, cum o controlează, cum o urmărește peste tot. (Nu o urmărește chiar atât de bine dacă nu ne-a prins până acum, gândi Bogdan)… îmi amintesc de mine și-mi dau seama că a fost mai mult un stăpân, un tiran decât un tată. Mi-amintesc că mă simțeam singur, că mi-era frică de el când greșeam cu ceva, aș fi vrut să am pe cineva cui să mă destăinui, cineva care să mă ajute atunci când greșesc, nu un călău care taie și spânzură. Read the rest of this entry »
Cautare(continuare…vicii)
A doua zi când se trezi soarele îi bătea în ochi, avea capul greu, dar în razele orbitoare distingea un zâmbet, unul atât de drag, de copil, atât de dulce… și un singur gând îi încolți, ca o certitudine, ca un destin ce nu putea fi mutat: O voi găsi… oriunde ar fi… și ea va fi a mea!… Dar cum? De unde să încep? Apoi îi veni în minte soluția salvatoare, cel puțin așa credea el: Colega ei de apartament… ea ar trebui să știe unde este. Înviorat de această evidență se ridică din pat, își făcu un duș, apoi luă hainele din seara trecută, roșii de sânge, le ascunse într-o boccea, urmând să le dea foc mai târziu… Ar trebui s-o fac acum, cu cât mai repede cu atât mai bine. Își spuse în timp ce îndesa legătura sub podea, apoi se răzgândi, o s-o ia cu el și o să o ducă la groapa de gunoi, acolo o să-i dea foc… Se ridică și plecă gândindu-se la ce avea de făcut. Unde să se duc ma întâi? Să scape de hainele murdare, asta ar fi fost logic, dar apoi… dacă nu a plecat încă? De ce nu m-am gândit la asta mai devreme… poate… și viră cu mașina pe drumul spre casa ei. Ajunse acolo plin de speranță, urcă scările și bătu în poartă… tare, repede… Dă Doamne să fie! Să fie ceva… Ușa se deschise, în poartă era colega ei, așa cum sperase, Vera, era încă buimăcită de somn, cu părul negru, lung ușor încurcat, îl privea ciudat, adormită:
- Vera! strigă el plin de speranță: este aici? Spune-mi… este încă aici, sau cum pot să dau de ea?
- Liniștește-te omule, spune-mi ce s-a întâmplat, ce cauți?
- O caut pe Nadia, am fost aseară, mi s-a spus că a plecat… că nu mai muncește acolo, tu ce știi de asta?
- Aaa, Nadia, da, a plecat, a plecat ieri, aseară cu un tip, i-a luat bilete de avion și au plecat.
Bogdan răcni ca un leu rănit, îi venea să spargă ușa, plecase, aseară, ieri după-masă, dacă în loc să stea închis în casă ar fi venit să-i spună, ce avea de gând, că urma s-o elibereze, poate i-ar fi dat banii tipului ăluia și ar fi putut s-o ia, ar fi fost într-un avion pe undeva… poate l-ar fi omorât pe el dacă nu ar fi vrut să i-o dea..
- Dar cum a plecat? De ce? Spune-mi Vera, spune-mi cum s-a întâmplat… simțea cum întrebarea îi crește în piept, și o prinse pe Vera de brațe și o zgâlțăi, sângele îi umplea vinele creierului până la refuz, era ca o pompă uriașa, suprasolicitată… Unde e? Ce face? E bine?
- Stai, măi omule, dă-mi pace să mă trezesc, hai intră în casă, vrei o cafea? Spuse Vera eliberându-se din strânsoarea lui, acum degeaba te mai agiți, nu poți s-o prinzi în cinci minute, întră în casă ca să vorbim pe-ndelete.
El o lăsă să intre în casă și o urmă nervos, știa că are dreptate, acum orice ar face nu putea s-o întoarcă din drum, putea doar s-o caute, dar trebuia să știe de unde să înceapă și doar Vera îi putea da detaliile acelea, trebuia să aibă răbdare. Ajunși în bucătărie, Vera se așeză pe scaun, își aprinse o țigară, trase un fum, lăsând să-i umfle pieptul generos, apoi dând afară o dâră lungă, subțire cenușie, îi făcu și lui semn să se așeze, îl întrebă: Bei o cafea? Bogdan dădu din cap în semn că nu, deja simțea că-i crapă capul, cu o cafea simțea că poate chiar i-ar fi zburat creierii pe pereți. Ea se întoarse la ibric, luă puțină apă și amestecă în ceașcă zahărul și cafeaua cu lapte, văzu pe masă cutia de scorțișoară, cu aroma ei atât de familiară, buzele ei aveau aromă de scorțișoară dimineața, își amintea cum se trezea și-i făcea cafeaua, exact cum îi plăcea ei, cu o lingură de scorțișoară, se trezi uitându-se la ușă, aștepta parcă să intre pe ușă din clipă în clipă, cu mersul ei legănat, ușor, micuț, cu părul răvășit, să-i zâmbească și să-i cadă în brațe, cu mâinile prinse de gâtul său, ca în fiecare dimineață, primul sărut după cafea, aroma aceea de scorțișoară, îi plăcea să-i mângâie buzele cu limba, să culeagă ultimele fire de scorțișoară cu vârful limbii, apoi să i le dea ei să le guste de pe limba lui… Îi plăcea enorm s-o sărute, să facă dragoste cu buzele ei moi și pline… Oftă, trezit din reverie, când Vera îi spuse:
- Așa, amorezule, care-i problema? El privea în continuare insistent ușa, dar aceasta rămânea inertă, nepăsătoare față de speranțele și visele lui
- Ce s-a întâmplat? De ce? bâgui el absent, aproape inconștient. Pe urmă se întoarse spre Vera cu ochi calzi, aprinși, hotărâți: O iubeam, și ea mă iubea, știu asta, Vera. deci, ce s-a întâmplat? Spune-mi? De ce a plecat, cu cine…
- Ți-a lăsat o scrisoare, știa că o s-o cauți… A plecat fiindcă voia ca tu să o uiți.
- O scrisoare? Ce scrisoare? Dă-mi s-o văd, te rog.
Îi întinse un plic alb, sigilat… El îl smulge rapid, rupe plicul despăturește foaia și citește înfrigurat:
Iubitule,Când o să citești scrisoarea asta eu o să fiu plecată, nu mă căuta, am plecat ca tu să poți fi liber, să poți fi fericit. M-am gândit foarte bine înainte să iau această decizie, dar nu există altă cale pentru noi doi, eu sunt ceea ce sunt, nu sunt liberă sunt o sclavă în lumea asta,lume de care tu ești străin. Nu ai idee cât de mult mă doare că trebuie să plec, că n-o să te mai văd, dar trebuie, nu am dreptul să te chinui, să te țin lângă mine. Tu oricum trebuie să te întorci acasă, întoarce-te, găsește-ți pe altcineva, uită-mă, fii fericit. Eu o să fiu bine, nu sunt încă liberă dar sunt cu cineva care o să se poarte frumos cu mine și o să aibă grijă de mine, dacă într-o zi o să se schimbe ceva și o să fiu liberă și o să fiu fericită, ține minte că ție îți datorez asta, tu mi-ai dat aripile, tu mi le-ai pus la loc atunci când ceilalți mi le-au smuls.
Te iubesc, mereu te voi iubi.
incarcerata de vicii… continuare
Ea plecase…. se dusese la muncă, iar el… el privea cu ochii goi pereții, încerca să-și alunge din minte imaginea ei cu altul, la început fusese extrem de greu… se plimba cu pași mari prin cameră sau ieșea să dea ture cu mașina, fugea cât mai departe, dădea ocol clubului, îi venea să intre înăuntru și să-I împuște pe toți, dar acum… acum pur și simplu privea poza ei și o aștepta să se întoarcă, de multe ori adormea pe fotoliu cu capul pe spate și cu poza ei pe genunchi, ținând degetele ca și cum i-ar mangaia chipul… de câte ori nu venise ea acasă și-l găsise așa…. zâmbea înduioșată dar cu lacrimi în ochi… simțeau unul durerea celuilalt dar nu voiau să spună nimic de teamă să nu se piardă, simțeau amândoi că ar muri dacă l-ar pierde pe celălalt, că în viața lor s-ar crea o prăpastie din care n-ar putea să iasă, că lumea ar fi doar un alt loc gol din care n-ar putea scăpa, așa se aveau unul pe celălalt și pentru câteva ore puteau să aibă iluzia că sunt doar ei, că nimeni n-o să-i despartă…. atunci se căutau cu atâta patimă se mâncau ca și cum ar fi ultima oară… simțeau că relația lor atârnă ca de un fir de ață, simțeau că se pot pierde oricum, oricând împotriva dorinței lor…
Se apropia ziua plecării lui, sărutările deveneau din ce în ce mai aprinse, îmbrățișările tot mai lungi, simțeau pur și simplu că-și aparțineau unul altuia, că celălalt avea drept de viață și de moarte asupra sa. Erau și zile în care nu se vedeau, zile în care ea stătea închisă în casă, fără chef de nimic și dormea, atunci el se plimba singur pe stradă, prin parcul pustiu, și privea apa lacului mereu în schimbare: la început în parte înghețată uneori cu rațe răzlețe pe suprafața apei care înotau în cercuri… apoi noroiul de pe margine care se prindea de pașii lui și-i marcau drumul ca o dâră neagră… privea lacul și ofta.. uneori arunca cu pietre ca să tulbure luciul apei… îl deranja suprafața amorfă… gândurile sale erau prea tulburi și contrastau cu calmul apei care părea că o să-l înghită în oglinda sa. Așa tulbure, fără expresie, se potrivea perfect cu gândurile lui… uneori își dorea o țigară, să o vada cum se dizolvă în scrum, cum se ridică fumul albastru încet, jucat de vânt… dar gustul acela amar, înțepător și înecăcios care îi umplea gura și plămânii îl făcea să se răzgândească. Privea țigara cum ardea singură… tânjea după o narghilea, dar era prea mare și prea incomodă… se gândi o clipă cum putea ea să fumeze drăcia asta apoi își aduse aminte că gustul ei nu avea aromă de țigară, oricât ar fi fumat avea o aromă proaspătă. Sau poate doar așa i se părea lui în mintea sa îndrăgostită… aruncă mucul în noroi și-l bătători cu ură… apoi se ridică de pe bancă și plecă. Mergea încet, calculat… avea inima grea… nu știa ce se va întâmpla mâine. Dar luase o hotărâre: avea să fie a lui cu orice preț, pe orice cale… la sfârșit aveau să fie fericiți împreună.
Ei îi era din ce în ce mai greu să se ducă la muncă, pleca de acasă cu inima îndoită, îi vedea privirea împietrită când ieșea pe ușă, știa că-l doare dar nu zicea nimic… de ce? De teamă să n-o piardă… Ah, de ce ținea atât de mult la ea? Dacă el n-ar fi iubit-o ar fi fost mai ușor, câți nu s-au jucat cu ea, câți nu au posedat-o de toate formele și culorile… unii se purtau bine cu ea, alții o băteau o înjurau, o mușcau îi vorbeau urât, a trecut peste toți, dar acum nu mai suporta să o atingă, toate atingerile parcă lăsau răni pe ea, doar pe el îl mai putea accepta, poate că l-ar fi epurat dacă ar fi dispărut brusc, dacă ar fi înjurat-o, ar fi reușit să se elibereze de sub tirania lui dar el nu, era era mereu acolo, să o sărute, să-i spună vorbe bune… șeful începuse s-o înjure: că întârzie, că se plâng clienții, că sunt nemulțumiți, de ea… Nici măcar o curvă nu ești în stare să fii…Ce ai pretenții la altceva? Asta ești și asta o să fii întotdeauna… Iar el, el știa să-i închidă rănile, cu el se simțea o doamnă, o femeie normală, era… îi era frică de cuvântul ăsta, și cu toate astea așa se simțea: fericită. Singurul gând care o speria, care o îngrozea era acela că totul se va termina curând… el va pleca, ea va rămâne, nu-l putea opri, cât și-ar fi dorit s-o facă, să plece cu el, dar era sclavă aici… ar fi vrut ca el să rămână dar nu se putea pune stavilă împotriva viitorului lui… Cel mai bun lucru pe care-l putea face era să fugă, să dispară din calea lui…o dată pentru totdeauna… ea era un suflet pierdut, dar el… el încă se putea salva.
![Po - [Explored]](http://static.flickr.com/7225/7260527994_23e4e5f04b_t.jpg "Po - [Explored]")
